La Mulţi şi Fericiţi Ani, Iubite Maestre Dan Puric!...
Vorbind în câteva cuvinte sărace dar sincere, omagiale şi aniversare, despre cel care s-a născut la 12 februarie 1959 în ţinuturile Buzăului, mai exact, pe Valea Siriului, la Nehoiu, voi susţine că actorul, regizorul şi mărturisitorul creştin Dan Puric stabileşte de la bun început identitatea sa cu lumea şi cu el însuşi printr-o cunoaştere absolută, autentică şi nefăţarnică.
La Mulţi şi Fericiţi Ani, Iubite Maestre Dan Puric!...
Vorbind în câteva cuvinte sărace dar sincere, omagiale şi aniversare, despre cel care s-a născut la 12 februarie 1959 în ţinuturile Buzăului, mai exact, pe Valea Siriului, la Nehoiu, voi susţine că actorul, regizorul şi mărturisitorul creştin Dan Puric stabileşte de la bun început identitatea sa cu lumea şi cu el însuşi printr-o cunoaştere absolută, autentică şi nefăţarnică.
La Mulţi şi Fericiţi Ani, Iubite Maestre Dan Puric!...
Aş spune că anticipează esenţialitatea sensibilităţii şi a sensibilizării, prin propria-i sensibilitate, surprinzând, totodată, prin structura raţională a ideilor, create chiar de substanţa artistică pură, esenţă rară, din care este alcătuit.
Adevărata cunoaştere în artă, de pildă, este una de natură spirituală, pe care Artistul total - Maestrul Dan Puric, o deţine şi o transmite tuturor ca pe o revelaţie încercată şi alimentată de el însuşi, prin cuvânt, gest, dans, adică prin tot ceea ce face în lumina reflectoarelor. Publicul sincer şi (re)cunoscător soarbe această sevă din cupa pe care i-o întinde cu caldă generozitate artistul, devenind una cu el, transformând momentul ori clipa în eternitate şi veşnicie. Este adevărat că frumuseţea trebuie mai întâi simţită, şi abia după aceea să încerci să o explici, dacă îţi este cu putinţă. Există oare vreo altă modalitate prin care să găsim o asemenea bogăţie de gesturi şi mişcare a corpului omenesc, prin care să te poţi exprima, mai bine decât prin dans? Dan Puric a găsit tainice înţelesuri prin scânteia divină, ce sălăsluieşte în el, şi a făcut din acest dans un mod de viaţă.
„Undeva, ascunse în negura vremurilor, teatrul şi dansul sunt la frontieră. Amândouă au origine sacră" - spunea Dan Puric, într-o discuţie despre pasiune şi spirit, despre nevoia disperată de comunicare a gândurilor, a sentimentelor şi adevărurilor - pentru el, la început a fost teatrul, după care a venit pantomima. "Dansul a fost după aceea, ca o nevoie de comunicare dincolo de cuvânt, ca o nevoie disperată de a desfiinţa prăpastia dintre mine şi spectator, care la vremea aceea, era student, şi era destul de bine fixată prin ideologie, printr-o cenzură puternică ce creea această prăpastie de comunicare a adevărului". Dansul este simbolul graţiei în artă, şi aşa cum recunoaşte Maestrul, ca şi muzica, el are această calitate deosebită de a depăşi graniţele.
La Mulţi şi Fericiţi Ani, Iubite Maestre Dan Puric!...
Prin frumuseţea temelor şi mai cu seamă, prin sensibilitatea execuţiei, artistul profund Dan Puric are o forţă de sugestie extraordinară, exprimându-şi (şi) în acest fel convigerea că spiritual, duhul este superior. El răspândeşte, ca o mirare de vis, ceaţa lăsată pe marginea lucrurilor din indiferenţa naturii şi din obisnuinţa omului – cea plină de nepăsare şi împietrire a inimii. Secvenţe de intens lirism, care îl învăluie într-un fel de halou, dar şi pasaje cu ritm de focuri de artificii, creează spectatorului un sentiment de subtilă surpriză, dăruind în fiecare moment câte un accent întregitor de frumuseţe rotunjită.
În arta lui Dan Puric găsim o estetică profund originală, un fel de sculptură în mişcare armonioasă, ceva greu de exprimat în cuvinte, care te lasă impresionat şi fermecat. Artistul are în el ceva fantastic, o forţă ce contaminează şi care ne obligă să descoperim esenţa însăşi a spiritului şi a artei, exprimată prin gest. Are harul de a crea efect şi rezultat estetic, fără a-şi falsifica ori ciopârţi personalitatea. Privindu-l dansând, şi mi s-a întâmplat de multe ori să îl văd pe scenă, în spectacol, cu acel calm, cu acea distincţie supremă pe faţă, nu cred că gresesc dacă i-aş spune: ”tu, nobile prinţ… porţi îngerul în mijlocul cerului”, cum spunea poetul Nichita Stănescu în “Ridicare de cuvinte”. Aceleaşi momente de emoţie şi adevăr creează Dan Puric în teatru. Orice rol interpretat de el este perceput senzorial, fie el de dramă sau un rol comic. Personajele create de el sunt vii, trăiesc în mijlocul nostru, facem cunoştinţă cu ele şi apoi le luăm cu noi, atunci când plecăm spre casă, spre “cămara” trupului şi a sufletului nostru.
Mai cunoaştem şi recunoaştem faptul că actorul Dan Puric munceşte mult pentru tot ceea ce face în lumina reflectoarelor, este şi spontan căci are mult talent şi generoşi talanţi oferiţi de Stăpânul, Creatorul şi Proniatorul, şi care sunt fructificaţi şi cultivaţi de el cu multă străşnicie, de asemenea, are mult umor şi o fină ironie (dar nu băşcălie ori sarcasm), ce dă farmec prin abilitatea şi eleganţa cu care abordează momentele cheie.
La Mulţi şi Fericiţi Ani, Iubite Maestre Dan Puric!...
Dan Puric este el însuşi un personaj: misterios şi tulburător. Cu el şi datorită lui, poţi căuta şi chiar ai şansa de a găsi frumuseţile şi adevărurile ascunse în spatele lucrurilor vizibile. Mi-am imaginat întotdeauna că undeva ar putea exista un monument care să reprezinte Omul, cu O mare, adică Omul frumos. M-am întrebat ce ar scrie Dan Puric la baza acestui monument? Răspunsul l-am găsit într-o declaraţie a sa de suflet, o identificare a lui cu harul pe care i l-a oferit Dumnezeu, acea scânteie divină ce arde în el. „Nu ştiu dacă acest monument ar putea fi construit în afară - a declarat artistul. Dacă ar fi aşa, ar fi ceva mort. El ar trebui să fie în sufletul nostru. Şi dacă trebuie spus ceva, ar trebui spus în gând. În sensul că, neştiind de unde vii şi nici încotro te duci, păstrezi acea scânteie divină din tine, şi în acel timp binecuvântat nu mai poţi fi încălecat nici de doctrine, nici de ideologii şi nici de interese economice. Pentru că stăpânul tău suprem, în sensul bun, este acest mare anonim căruia îi spunem Dumnezeu. Şi atunci multe lucruri s-ar anula, şi iată, în acest fel, este un monument al Omului, închinat permanent lui Dumnezeu, fiindcă El ne-a lăsat acea scânteie divină din noi, ca să putem să ne desăvârşim.”
Dacă până aici am vorbit despre Dan Puric – Artistul, în cele ce urmează îl vom descrie la modul succinct şi sumar pe Dan Puric – Apologetul, Mărturisitorul şi Misionarul, fără convenţii şi clişee, autentic şi neipocrit, care gândeşte cu propriul său cap, inclusiv atunci când vine vorba despre Biserica Ortodoxă. El mărturiseşte Biserica în care a fost botezat, făcând acest lucru cu simplitate şi încredere, deoarece el este convins că credinţa se asumă… Ori, ca şi iubirea, credinţa se trăieşte - aşa cum se vede în permanenţă la Dan Puric; se mărturiseşte. Pentru că învăţătura ei este revelată de Dumnezeu şi formulată sub cea mai înaltă egidă spirituală - a Duhului Sfânt - de către Sfinţii Părinţi ai Sinoadelor Ecumenice. Nu prea ai ce să discuţi asupra dogmei, a "adevărului revelat" şi descoperit nouă, cei mult neputincioşi şi slugarnici. Tot ce poţi face este să te lupţi pentru ca el să fie păstrat intact, atunci când apare tentativa de corupere sau de ispitire. Căci, n-ai ce discuta cu ereticii şi cu atât mai puţin despre mistificări grosolane gen "Codul lui Da Vinci" , “Avatar”, “Agora” ori "Evanghelia lui Iuda". Aici nu încape opoziţia vechi/nou în felul disputei dintre clasici şi romantici. Însă intelectualul "pune botul" prin natura formaţiei sale şi prin teama de a nu fi considerat obscurantist ori demodat – potrivit afirmaţiilor, pline de responsabilitate făcute deseori de către Dan Puric.
La Mulţi şi Fericiţi Ani, Iubite Maestre Dan Puric!...
După cum spunea, la un moment dat, şi scriitorul ori publicistul creştin Dan Ciachir: pe vremuri, mulţi se temeau să intre în biserică pentru nu a fi daţi afară din partid. Nu era "politic" să fii perceput şi catalogat drept credincios. Iar astăzi nu este "european" să baţi mătănii şi să te închini la icoane. Şi atunci, cu excepţiile de rigoare, intelectualul român recurge la jumătăţile de măsură: toarnă sifon în vinul mărturisirii şi obţine un spriţ (ori un spirit) ridicol, penibil şi mizerabil. Face hermeneutică, istorie şi sociologie a religiilor, denunţă lungimea slujbelor ortodoxe şi a parastaselor, îi declină babei Floarea frecventarea bisericii şi asumarea Tainelor, ba îi mai şi sminteşte pe unii clerici, cu înclinaţia şi predispoziţia lui pentru "dezbateri sincere"... Dar teologie nu ştie. Fiindcă teologia nu se deprinde numai în bibliotecă, tot aşa cum excursiile nu se fac doar pe hartă. Intelectualul nostru nu mai are priza la popor fiindcă nu-i cunoaşte (şi mai ales nu-i împlineşte) credinţa. N-o are de o sutăcincizeci de ani şi de aceea n-a avut niciodată dialog cu masele. Din acelasi motiv n-a putut să existe la noi un sindicat numit generic "Solidaritatea". Pentru că între popor şi persoanele oficiale sau oficializate nu avem, mai nou, decât dialogul surzilor. Fiindcă, potrivit recunoaşterii şi mărturisirii maestrului, vremurile pe care le trăim sunt triste, poate mai triste decât cele până în ’89, pentru că atunci nădăjduiam, visam.
Ideologia comunistă a amortizat senzorii de alarmă. Înainte se distrugeau trupuri, oameni şi suflete, acum se cumpără. Parcă totul s-a degradat, până şi coeficientul de aşteptare. Dostoievski făcea diferenţa între sărăcie şi mizerabilitate. Mizerabilitatea înseamnă degradare. Este şi aici o degenerare. După comunism, cu toţii am rămas cu sechele. Acum există numai o formă de stat mafiot. Lupta în zona politică este intraspecifică. Se luptă ei între ei şi atunci lupta de cartier, inducând în eroare acest lot de votangii, făcându-l să creadă că totul este pentru ţară. Politicienii doar mimează dragostea de ţară. Este o rotaţie de cadre pentru că este bine să ai guverne-marionetă, cu politruci care, cu inconştienţă, au vândut această ţară. Importăm alimente în proporţie de 80%, când ţara are o putere agricolă care i-ar permite să se hrănească singură de trei ori. Tinerii intelectuali ne pleacă în străinătate. Am fost obligaţi să contractăm împrumuturi împovărătoare. Frumosul este o amintire, care abia mai pâlpâie sub marşul triumfal. Imaginea poporului român a fost distrusă, făcută praf. Dar din cioburile ei mi-am făcut icoana mea.
La Mulţi şi Fericiţi Ani, Iubite Maestre Dan Puric!...
Iar nădejdea vine atunci când ştii că nu numai tu eşti pe pământ, ci şi Dumnezeu. Moartea unei lumi vechi şi începutul uneia noi presupun o cernere. Nu este vorba că ne împărţim în tabere politice. Apare o categorie restrânsă, necumpărabilă, care începe să-şi recupereze sufletul, care generează o tensiune a diferenţei. Această tensiune trebuie păstrată pentru că începe să refacă frontiera între bine şi rău. De douăzeci de ani, în numele democraţiei şi al unei libertăţi care s-a transformat în libertinaj, nu mai putem identifica ce este bine şi ce este rău. S-a instalat, în numele unei egalităţi care îmi aduce aminte de comunism, o încercare de nivelare a personalităţilor pentru a crea o masă de indivizi. Semioticianul Roland Barthes scria că iubirea nu se defineşte, ea se enunţă. Eu cred că se înşela. Iubirea se mărturiseşte. Mărturisirea este un enunţ pe care îl faci cu inimă cu tot. Ea are o altă încărcătură. Blaise Pascal spunea la 1653, în „Discours sur la passione d’amour“, că inima are raţiuni pe care raţiunea nu le poate înţelege. Şi a mai emis un paradox: dragostea nu este oarbă. Ea nu îl orbeşte pe om“. Iubirea este tot o judecată, mărturiseşte maestrul. Prin această judecată a iubirii eu văd poporul. Altfel, aş vedea numai populaţia… Căci, un om fără memorie nu se poate legitima în faţa istoriei…
În schimb, Apologetul Dan Puric apără şi mărturiseşte, prin toate formele şi cu toate mijloacele mass media. O face firesc şi integral. Şi s-ar putea să facă şi şcoală, atrăgând prin sinceritatea, autenticitatea şi prin inteligenţa sa, luminată de Duhul scripturistic, patristic şi istoric. Este un apologet şi un propovăduitor strălucit. Unul de care comunitatea de credinţă şi iubire a Bisericii noastre poate avea realmente, nevoie. Cu alte cuvinte, Maestrul Dan Puric, tonifică destinzând şi (re)consolidând, descoperindu-ne şi arătându-ne, în acest chip spontan, credinţă, luciditate, creativitate, forţă şi atitudine de structura stâncii, ce ne cheamă şi ne îndeamnă pe fiecare să alegem, să fim: ce altceva dacă nu Omul frumos!...
Aşadar, Dan Puric, ca om, ca persoană, este captivant şi fermecător, ca vorbitor în public este fascinant, ca actor sau regizor este original şi inspirat, ca pedagog este un model elastic şi flexibil, spiritual dar sobru şi ferm ori categoric, chiar cât se poate de tranşant, însă nu radical dus la extrem.
La Mulţi şi Fericiţi Ani, Iubite Maestre Dan Puric!...
El însuşi este un model şi un exemplu pentru ceea ce aspiră şi năzuieşte să devenim toţi, adică să ne primenim, revenindu-ne din zăpăceala şi din dezorientarea care ne stăpâneşte şi ne caracterizează în aceste vremuri şi răstimpuri. Pe de altă parte, el este o conştiinţă vie şi asumată, ori aceasta înseamnă dedicare voluntară în spaţiul acesta fără limite, însă fertil şi fecund, al neliniştii, îngrijorării şi preocupării. Prin ce face pe scenă şi prin ceea ce afirmă în faţa miilor de oameni şi tineri ce îl aclamă entuziasmaţi, şi prin aceste două cărţi deja, el nu face altceva decât să destindă spiritul românesc, adică să îl însenineze cu umorul său profund, neaoş şi tandru, însă în acelaşi timp, îl cheamă la renaştere, revenire, reînviere şi regenerare, la a fi, cu alte cuvinte, ceea ce este prin şi în esenţă, trimiţând la demnitatea şi la sfidarea istoriei nefaste; practic vorbind, din punct de vedere duhovnicesc, el a ajuns să curăţe poteca spre Biserică.
Toate acţiunile şi demersurile sale, mai cu seamă în şi din ultimii ani, cuprind subiecte şi probleme de o actualitate dureroasă şi, totodată, foarte prioritară, aşa încât ea poate fi considerată o strădanie arheologică şi istorică încercată şi reuşită a etnicului românesc. Problema şi ideea de identitate este abordată de către el în mod analitic şi din mai multe puncte de vedere, insistând asupra tensiunii: mutilare, deteriorare, degradare versus dăinuire şi eternizare ori permanentizare şi înveşnicire, apoi exterminare şi excludere versus tăria şi icluziunea credinţei creştine. Naţiunea şi neamul ori poporul în cuprinsul acestui discurs sunt una şi împreună, sinergetice, fac o valoare supremă pentru noi, dar care poate fi, cum sugerează el, fără orgoliu, o pildă pentru alţii, demnă de luat în seamă.
În încheiere, la acest ceas şi moment aniversar – al împlinirii a cincizeci şi unu de ani de viaţă, îi dorim Maestrului şi Artistului, Apologetului şi Mărturisitorului precum şi Omului frumos Dan Puric – care ne mai încântă în ultima vreme cu conferinţele înregistrate şi redate de către diferite canale de televiziune – ce şi-au dat seama cine este, defapt, Dan Puric şi ce mare folos ori pozitiv impact pot avea avea aceste conferinţe asupra fiilor acestui popor şi neam, ne rugăm aşadar, să-i dea Bunul Dumnezeu ani buni, bicuvântaţi şi rodnici, cu mult folos şi cu multe împliniri duhovniceşti!...
Un sincer şi călduros “La Mulţi şi Fericiţi Ani!”…
Un articol preluat de aici
Adevărata cunoaştere în artă, de pildă, este una de natură spirituală, pe care Artistul total - Maestrul Dan Puric, o deţine şi o transmite tuturor ca pe o revelaţie încercată şi alimentată de el însuşi, prin cuvânt, gest, dans, adică prin tot ceea ce face în lumina reflectoarelor. Publicul sincer şi (re)cunoscător soarbe această sevă din cupa pe care i-o întinde cu caldă generozitate artistul, devenind una cu el, transformând momentul ori clipa în eternitate şi veşnicie. Este adevărat că frumuseţea trebuie mai întâi simţită, şi abia după aceea să încerci să o explici, dacă îţi este cu putinţă. Există oare vreo altă modalitate prin care să găsim o asemenea bogăţie de gesturi şi mişcare a corpului omenesc, prin care să te poţi exprima, mai bine decât prin dans? Dan Puric a găsit tainice înţelesuri prin scânteia divină, ce sălăsluieşte în el, şi a făcut din acest dans un mod de viaţă.
„Undeva, ascunse în negura vremurilor, teatrul şi dansul sunt la frontieră. Amândouă au origine sacră" - spunea Dan Puric, într-o discuţie despre pasiune şi spirit, despre nevoia disperată de comunicare a gândurilor, a sentimentelor şi adevărurilor - pentru el, la început a fost teatrul, după care a venit pantomima. "Dansul a fost după aceea, ca o nevoie de comunicare dincolo de cuvânt, ca o nevoie disperată de a desfiinţa prăpastia dintre mine şi spectator, care la vremea aceea, era student, şi era destul de bine fixată prin ideologie, printr-o cenzură puternică ce creea această prăpastie de comunicare a adevărului". Dansul este simbolul graţiei în artă, şi aşa cum recunoaşte Maestrul, ca şi muzica, el are această calitate deosebită de a depăşi graniţele.
La Mulţi şi Fericiţi Ani, Iubite Maestre Dan Puric!...
Prin frumuseţea temelor şi mai cu seamă, prin sensibilitatea execuţiei, artistul profund Dan Puric are o forţă de sugestie extraordinară, exprimându-şi (şi) în acest fel convigerea că spiritual, duhul este superior. El răspândeşte, ca o mirare de vis, ceaţa lăsată pe marginea lucrurilor din indiferenţa naturii şi din obisnuinţa omului – cea plină de nepăsare şi împietrire a inimii. Secvenţe de intens lirism, care îl învăluie într-un fel de halou, dar şi pasaje cu ritm de focuri de artificii, creează spectatorului un sentiment de subtilă surpriză, dăruind în fiecare moment câte un accent întregitor de frumuseţe rotunjită.
În arta lui Dan Puric găsim o estetică profund originală, un fel de sculptură în mişcare armonioasă, ceva greu de exprimat în cuvinte, care te lasă impresionat şi fermecat. Artistul are în el ceva fantastic, o forţă ce contaminează şi care ne obligă să descoperim esenţa însăşi a spiritului şi a artei, exprimată prin gest. Are harul de a crea efect şi rezultat estetic, fără a-şi falsifica ori ciopârţi personalitatea. Privindu-l dansând, şi mi s-a întâmplat de multe ori să îl văd pe scenă, în spectacol, cu acel calm, cu acea distincţie supremă pe faţă, nu cred că gresesc dacă i-aş spune: ”tu, nobile prinţ… porţi îngerul în mijlocul cerului”, cum spunea poetul Nichita Stănescu în “Ridicare de cuvinte”. Aceleaşi momente de emoţie şi adevăr creează Dan Puric în teatru. Orice rol interpretat de el este perceput senzorial, fie el de dramă sau un rol comic. Personajele create de el sunt vii, trăiesc în mijlocul nostru, facem cunoştinţă cu ele şi apoi le luăm cu noi, atunci când plecăm spre casă, spre “cămara” trupului şi a sufletului nostru.
Mai cunoaştem şi recunoaştem faptul că actorul Dan Puric munceşte mult pentru tot ceea ce face în lumina reflectoarelor, este şi spontan căci are mult talent şi generoşi talanţi oferiţi de Stăpânul, Creatorul şi Proniatorul, şi care sunt fructificaţi şi cultivaţi de el cu multă străşnicie, de asemenea, are mult umor şi o fină ironie (dar nu băşcălie ori sarcasm), ce dă farmec prin abilitatea şi eleganţa cu care abordează momentele cheie.
La Mulţi şi Fericiţi Ani, Iubite Maestre Dan Puric!...
Dan Puric este el însuşi un personaj: misterios şi tulburător. Cu el şi datorită lui, poţi căuta şi chiar ai şansa de a găsi frumuseţile şi adevărurile ascunse în spatele lucrurilor vizibile. Mi-am imaginat întotdeauna că undeva ar putea exista un monument care să reprezinte Omul, cu O mare, adică Omul frumos. M-am întrebat ce ar scrie Dan Puric la baza acestui monument? Răspunsul l-am găsit într-o declaraţie a sa de suflet, o identificare a lui cu harul pe care i l-a oferit Dumnezeu, acea scânteie divină ce arde în el. „Nu ştiu dacă acest monument ar putea fi construit în afară - a declarat artistul. Dacă ar fi aşa, ar fi ceva mort. El ar trebui să fie în sufletul nostru. Şi dacă trebuie spus ceva, ar trebui spus în gând. În sensul că, neştiind de unde vii şi nici încotro te duci, păstrezi acea scânteie divină din tine, şi în acel timp binecuvântat nu mai poţi fi încălecat nici de doctrine, nici de ideologii şi nici de interese economice. Pentru că stăpânul tău suprem, în sensul bun, este acest mare anonim căruia îi spunem Dumnezeu. Şi atunci multe lucruri s-ar anula, şi iată, în acest fel, este un monument al Omului, închinat permanent lui Dumnezeu, fiindcă El ne-a lăsat acea scânteie divină din noi, ca să putem să ne desăvârşim.”
Dacă până aici am vorbit despre Dan Puric – Artistul, în cele ce urmează îl vom descrie la modul succinct şi sumar pe Dan Puric – Apologetul, Mărturisitorul şi Misionarul, fără convenţii şi clişee, autentic şi neipocrit, care gândeşte cu propriul său cap, inclusiv atunci când vine vorba despre Biserica Ortodoxă. El mărturiseşte Biserica în care a fost botezat, făcând acest lucru cu simplitate şi încredere, deoarece el este convins că credinţa se asumă… Ori, ca şi iubirea, credinţa se trăieşte - aşa cum se vede în permanenţă la Dan Puric; se mărturiseşte. Pentru că învăţătura ei este revelată de Dumnezeu şi formulată sub cea mai înaltă egidă spirituală - a Duhului Sfânt - de către Sfinţii Părinţi ai Sinoadelor Ecumenice. Nu prea ai ce să discuţi asupra dogmei, a "adevărului revelat" şi descoperit nouă, cei mult neputincioşi şi slugarnici. Tot ce poţi face este să te lupţi pentru ca el să fie păstrat intact, atunci când apare tentativa de corupere sau de ispitire. Căci, n-ai ce discuta cu ereticii şi cu atât mai puţin despre mistificări grosolane gen "Codul lui Da Vinci" , “Avatar”, “Agora” ori "Evanghelia lui Iuda". Aici nu încape opoziţia vechi/nou în felul disputei dintre clasici şi romantici. Însă intelectualul "pune botul" prin natura formaţiei sale şi prin teama de a nu fi considerat obscurantist ori demodat – potrivit afirmaţiilor, pline de responsabilitate făcute deseori de către Dan Puric.
La Mulţi şi Fericiţi Ani, Iubite Maestre Dan Puric!...
După cum spunea, la un moment dat, şi scriitorul ori publicistul creştin Dan Ciachir: pe vremuri, mulţi se temeau să intre în biserică pentru nu a fi daţi afară din partid. Nu era "politic" să fii perceput şi catalogat drept credincios. Iar astăzi nu este "european" să baţi mătănii şi să te închini la icoane. Şi atunci, cu excepţiile de rigoare, intelectualul român recurge la jumătăţile de măsură: toarnă sifon în vinul mărturisirii şi obţine un spriţ (ori un spirit) ridicol, penibil şi mizerabil. Face hermeneutică, istorie şi sociologie a religiilor, denunţă lungimea slujbelor ortodoxe şi a parastaselor, îi declină babei Floarea frecventarea bisericii şi asumarea Tainelor, ba îi mai şi sminteşte pe unii clerici, cu înclinaţia şi predispoziţia lui pentru "dezbateri sincere"... Dar teologie nu ştie. Fiindcă teologia nu se deprinde numai în bibliotecă, tot aşa cum excursiile nu se fac doar pe hartă. Intelectualul nostru nu mai are priza la popor fiindcă nu-i cunoaşte (şi mai ales nu-i împlineşte) credinţa. N-o are de o sutăcincizeci de ani şi de aceea n-a avut niciodată dialog cu masele. Din acelasi motiv n-a putut să existe la noi un sindicat numit generic "Solidaritatea". Pentru că între popor şi persoanele oficiale sau oficializate nu avem, mai nou, decât dialogul surzilor. Fiindcă, potrivit recunoaşterii şi mărturisirii maestrului, vremurile pe care le trăim sunt triste, poate mai triste decât cele până în ’89, pentru că atunci nădăjduiam, visam.
Ideologia comunistă a amortizat senzorii de alarmă. Înainte se distrugeau trupuri, oameni şi suflete, acum se cumpără. Parcă totul s-a degradat, până şi coeficientul de aşteptare. Dostoievski făcea diferenţa între sărăcie şi mizerabilitate. Mizerabilitatea înseamnă degradare. Este şi aici o degenerare. După comunism, cu toţii am rămas cu sechele. Acum există numai o formă de stat mafiot. Lupta în zona politică este intraspecifică. Se luptă ei între ei şi atunci lupta de cartier, inducând în eroare acest lot de votangii, făcându-l să creadă că totul este pentru ţară. Politicienii doar mimează dragostea de ţară. Este o rotaţie de cadre pentru că este bine să ai guverne-marionetă, cu politruci care, cu inconştienţă, au vândut această ţară. Importăm alimente în proporţie de 80%, când ţara are o putere agricolă care i-ar permite să se hrănească singură de trei ori. Tinerii intelectuali ne pleacă în străinătate. Am fost obligaţi să contractăm împrumuturi împovărătoare. Frumosul este o amintire, care abia mai pâlpâie sub marşul triumfal. Imaginea poporului român a fost distrusă, făcută praf. Dar din cioburile ei mi-am făcut icoana mea.
La Mulţi şi Fericiţi Ani, Iubite Maestre Dan Puric!...
Iar nădejdea vine atunci când ştii că nu numai tu eşti pe pământ, ci şi Dumnezeu. Moartea unei lumi vechi şi începutul uneia noi presupun o cernere. Nu este vorba că ne împărţim în tabere politice. Apare o categorie restrânsă, necumpărabilă, care începe să-şi recupereze sufletul, care generează o tensiune a diferenţei. Această tensiune trebuie păstrată pentru că începe să refacă frontiera între bine şi rău. De douăzeci de ani, în numele democraţiei şi al unei libertăţi care s-a transformat în libertinaj, nu mai putem identifica ce este bine şi ce este rău. S-a instalat, în numele unei egalităţi care îmi aduce aminte de comunism, o încercare de nivelare a personalităţilor pentru a crea o masă de indivizi. Semioticianul Roland Barthes scria că iubirea nu se defineşte, ea se enunţă. Eu cred că se înşela. Iubirea se mărturiseşte. Mărturisirea este un enunţ pe care îl faci cu inimă cu tot. Ea are o altă încărcătură. Blaise Pascal spunea la 1653, în „Discours sur la passione d’amour“, că inima are raţiuni pe care raţiunea nu le poate înţelege. Şi a mai emis un paradox: dragostea nu este oarbă. Ea nu îl orbeşte pe om“. Iubirea este tot o judecată, mărturiseşte maestrul. Prin această judecată a iubirii eu văd poporul. Altfel, aş vedea numai populaţia… Căci, un om fără memorie nu se poate legitima în faţa istoriei…
În schimb, Apologetul Dan Puric apără şi mărturiseşte, prin toate formele şi cu toate mijloacele mass media. O face firesc şi integral. Şi s-ar putea să facă şi şcoală, atrăgând prin sinceritatea, autenticitatea şi prin inteligenţa sa, luminată de Duhul scripturistic, patristic şi istoric. Este un apologet şi un propovăduitor strălucit. Unul de care comunitatea de credinţă şi iubire a Bisericii noastre poate avea realmente, nevoie. Cu alte cuvinte, Maestrul Dan Puric, tonifică destinzând şi (re)consolidând, descoperindu-ne şi arătându-ne, în acest chip spontan, credinţă, luciditate, creativitate, forţă şi atitudine de structura stâncii, ce ne cheamă şi ne îndeamnă pe fiecare să alegem, să fim: ce altceva dacă nu Omul frumos!...
Aşadar, Dan Puric, ca om, ca persoană, este captivant şi fermecător, ca vorbitor în public este fascinant, ca actor sau regizor este original şi inspirat, ca pedagog este un model elastic şi flexibil, spiritual dar sobru şi ferm ori categoric, chiar cât se poate de tranşant, însă nu radical dus la extrem.
La Mulţi şi Fericiţi Ani, Iubite Maestre Dan Puric!...
El însuşi este un model şi un exemplu pentru ceea ce aspiră şi năzuieşte să devenim toţi, adică să ne primenim, revenindu-ne din zăpăceala şi din dezorientarea care ne stăpâneşte şi ne caracterizează în aceste vremuri şi răstimpuri. Pe de altă parte, el este o conştiinţă vie şi asumată, ori aceasta înseamnă dedicare voluntară în spaţiul acesta fără limite, însă fertil şi fecund, al neliniştii, îngrijorării şi preocupării. Prin ce face pe scenă şi prin ceea ce afirmă în faţa miilor de oameni şi tineri ce îl aclamă entuziasmaţi, şi prin aceste două cărţi deja, el nu face altceva decât să destindă spiritul românesc, adică să îl însenineze cu umorul său profund, neaoş şi tandru, însă în acelaşi timp, îl cheamă la renaştere, revenire, reînviere şi regenerare, la a fi, cu alte cuvinte, ceea ce este prin şi în esenţă, trimiţând la demnitatea şi la sfidarea istoriei nefaste; practic vorbind, din punct de vedere duhovnicesc, el a ajuns să curăţe poteca spre Biserică.
Toate acţiunile şi demersurile sale, mai cu seamă în şi din ultimii ani, cuprind subiecte şi probleme de o actualitate dureroasă şi, totodată, foarte prioritară, aşa încât ea poate fi considerată o strădanie arheologică şi istorică încercată şi reuşită a etnicului românesc. Problema şi ideea de identitate este abordată de către el în mod analitic şi din mai multe puncte de vedere, insistând asupra tensiunii: mutilare, deteriorare, degradare versus dăinuire şi eternizare ori permanentizare şi înveşnicire, apoi exterminare şi excludere versus tăria şi icluziunea credinţei creştine. Naţiunea şi neamul ori poporul în cuprinsul acestui discurs sunt una şi împreună, sinergetice, fac o valoare supremă pentru noi, dar care poate fi, cum sugerează el, fără orgoliu, o pildă pentru alţii, demnă de luat în seamă.
În încheiere, la acest ceas şi moment aniversar – al împlinirii a cincizeci şi unu de ani de viaţă, îi dorim Maestrului şi Artistului, Apologetului şi Mărturisitorului precum şi Omului frumos Dan Puric – care ne mai încântă în ultima vreme cu conferinţele înregistrate şi redate de către diferite canale de televiziune – ce şi-au dat seama cine este, defapt, Dan Puric şi ce mare folos ori pozitiv impact pot avea avea aceste conferinţe asupra fiilor acestui popor şi neam, ne rugăm aşadar, să-i dea Bunul Dumnezeu ani buni, bicuvântaţi şi rodnici, cu mult folos şi cu multe împliniri duhovniceşti!...
Un sincer şi călduros “La Mulţi şi Fericiţi Ani!”…
Un articol preluat de aici
Cu drag, Liliana
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu