sâmbătă, 31 decembrie 2011

"Cele vechi trec si se fac toate noi"...

...si fiecare clipa petrecuta in Domnul ne apropie de Imparatia Cerurilor.


“Umblati cu intelepciune....pretuind vremea” (Col. 4,5)


“Intrucat Anul Nou este inceputul zilelor anului, se cuvine ca in aceasta zi sa adunam in suflet cugetari, simtiri si stari sufletesti care ar putea sa indrepteze, in chip vrednic numele de crestin, toate lucrarile savarsite de el in rastimpul acestui an.


Sa ne gandim putin si vom afla ce inseamna Anul Nou in viata duhovniceasca.In viata duhovniceasca, An Nou este atunci cand oarecine dintre cei ce traiesc in nepasare incepe sa aiba ravna pentru a se mantui si a placea lui Dumnezeu, caci atunci cand el se hotaraste la aceasta, pe dinlautru si pe dinafara lui toate se recladesc pe temeiuri noi- cele vechi trec si se fac toate noi. Daca ai aceasta stare, innoieste-o; iar daca n-o ai, dobandeste-o – si va fi la tine Anul Nou.”


Sfantul Teofan Zavoratul, “ Talcuiri din Sfanta Scriptura pentru fiecare zi din an”





La multi ani binecuvantati, tuturor!

Liliana

Concertul de gala al Formatiei Anton Pann

Luni, 2 ianuarie 2012, la 16.15 pe TVR Cultural -


"Intre Orient si Occident",



Concertul de Gala al Formatiei Anton Pann,
sustinut in 04.12.2011,


alaturi de invitatii lor din Grecia, Turcia si Iran/Canada -


Concertul va fi reluat a doua zi la orele 12.00

http://www.tvr.ro/program.php?c=3&d=w&z=0







marți, 27 decembrie 2011

Dan Puric, actor şi regizor: „În România trebuie luată conducerea sufletească”

Dan Puric atrage atenţia asupra fenomenului de „cancerizare" a societăţii româneşti, însă crede că în ţară sunt suficiente „ţesuturi sănătoase" care pot învinge boala.


Fie că tace, fie că scrie, fie că vorbeşte, Dan Puric este urmărit cu plăcere de mulţi români. Şi-a asumat un rol în procesul de igienizare morală a spaţiului în care trăim şi încearcă să pună în mişcare conştiinţe. Nemulţumit - ca noi toţi, de altfel - de ceea ce se întâmplă în jur, Dan Puric este convins că investiţia în tineri poate schimba România.



El spune că, mai ales în ultimele două decenii, statul n-a avut nicio legătură cu poporul, dezvoltându-se autonom, ca o tumoră. Invitatul „La masa Adevărului" din această săptămână insistă asupra faptului că discursul său nu este „anti-sistem", ci este îndreptat împotriva imposturii, a celor care îşi mimează competenţele. Aşadar, „România lui Dan Puric", cu bunele şi cu relele ei, revine în atenţie înaintea Sărbătorilor, ca o invitaţie discretă la introspecţie.

CARTE DE VIZITĂ

- Dan Puric s-a născut la 12 februarie 1959.
- A absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale" din Bucureşti, clasa prof. Dem Rădulescu.
- Este actor al Teatrului Naţional „I. L. Caragiale" din Bucureşti.
- Spectacolele sale de pantomimă au fost transmise de televiziunile BBC Belfast Royal College, 3SAT Frankfurt, RTL.
- Este apreciat pe plan internaţional pentru spectacolele „Toujours l'amour", „Made in Romania", „Costumele" şi „Don Quijote".


„Am făcut dileme din certitudinile neamului nostru"

„Adevărul": Mai au românii „puls", domnule Puric?

Dan Puric: E bine spus pentru că nu mai suntem capabili de mişcări sociale şi atunci tot ce-a rămas sunt un fel de convulsii sociale. Iar convulsiile astea arată o degradare a sistemului, a organismului. Deci, pulsul există, dar nu este un simptom de sănătate, este un simptom de boală.

Această „boală" e contagioasă. Foarte mulţi tineri încep s-o resimtă...


Secolul XX este marcat de bolile infecţioase. Medicina clasică şi-a pus temeiul prin eradicarea bolilor de tip infecţios. Sfârşitul secolului XX şi începutul secolului XXI este marcat de boli de tip degenerativ, cum ar fi cancerul, de exemplu. În cancer se pare că tot metabolismul cade, nu numai un organ. Degenerările le vedem pe tot organismul românesc: în cultură, în educaţie, în învăţământ, în politică nu mai discutăm, în economie, în Biserică, în sănătate. Asistăm la un proces de degenerare galopantă. Putem spune chiar că asistăm la un proces de urâţire voită a României, a condiţiei omului. Noi, pentru noi înşine, nu mai suntem subiecte de meditaţie, suntem obiecte. Am început să ne considerăm marfă. Adică unda de şoc târzie a lui Marx ne-a ajuns din nou.

Marx este din nou „la modă"...

Nu trebuie să mai vedem lucrul ăsta pentru că astea sunt mode cerute, provocate. Un istoric de talia lui Leopold von Ranke spunea că „statele sunt energii morale şi sunt gânduri ale lui Dumnezeu". Tot în perioada aceea se vorbeşte despre „temperatura morală". Renaşterea nu se putea face fără o temperatură morală. Herder (n.a. filosoful Johann Gottfried von Herder) spune un lucru foarte valabil pentru lumea de astăzi: „Popoarele care au tradiţii, limbi diferite, mentalităţi diferite, nu trebuie unite artificial, chimic, că va ieşi un dezastru".

Ceea ce face globalizarea...

Bun... Şi atunci vedem că paradigma epocii era să coaguleze pe un „suflet al neamului", până când apare Marx. Marx este primul dizolvant, primul diluant de genul acesta, primul toxic care zice: „Conceptul de naţiune nu există, este perimat şi nu contează. Contează lupta de clasă!", adică a pus de un „S.R.L." de conflict. Iar la nivel internaţional, a zis: „Domnule, elementul de naţiune se diluează pentru că acolo este piaţă liberă". Şi atunci este primul care dă semnalul unei diluări. Au ieşit catastrofe din diluarea asta, care însemnă comunism. Acum asistăm la o altă diluare. Comunismul este, de fapt, un atentat. Unii spun: „Domnule, discursul dumitale e uşor defazat!". Nu, este cât se poate de actual pentru că şi astăzi, sub o formă modernă, asistăm la un atentat asupra normalităţii, asupra fiinţialităţii unui neam! Că neamul se poate coagula într-o naţiune... Tot Herder spunea „că naţiunile nu sunt totuna cu statul".

Dar „neamul" despre care vorbiţi credeţi că pricepe ceva din toate acestea?

Mi-aduc aminte aici de o remarcă teribilă a lui Vasile Pârvan: „Poporul care conştientizează procesul istoric prin care trece are tot dreptul să se legitimeze în faţa istoriei universale". Ei bine, noi nu mai putem să conştientizăm pentru că venim dintr-un experiment de 50 de ani de comunism atroce, plus 20 de ani de improvizaţie politică de tip criminal, de stat de tip mafiot, în care omul e un om bolnav.

Sunt şi tineri care au acum 20 sau 22 de ani şi care n-au cunoscut comunismul...

Ei au fost îmbolnăviţi între timp. M-am uitat la această perioadă de sălbăticire a tinerei generaţii. Printr-o cultură de tip degenerativ, ei au fost îndepărtaţi de modele. Au fost îndepărtaţi de istorie, au fost îndepărtaţi de trecut. De exemplu, din manualul de istorie de clasa a XII-a din 2007 era scos Constantin Brâncoveanu, era scos Dimitrie Cantemir, era scos Neagoe Basarab. În clipa în care scoţi „stâlpi" de genul acesta, se creează o derută fantastică. Să nu uităm, pe urmă, atacul sub centură dat în cultura română de către intelectuali de-ai noştri vânduţi - cum ar zice Bogdan Petriceicu Haşdeu - „legiunea de români-străini ".

Au existat dintotdeauna „români-străini"...

Da, dar de data asta mai bine organizaţi şi cu o capacitate mai mare de a virusa opinia publică şi de a o anestezia. Diferenţa dintre poporul rus şi poporul român, astăzi, e una colosală. Ruşii, aşa cum sunt ei astăzi, n-au făcut din ţarul Nicolae al II-lea o dilemă, au făcut un sfânt. Noi am făcut dileme din certitudinile neamului nostru. Un om care se întreabă dacă „ăla e bandit sau e martir?", nu există. Deci, primul atac care s-a dat: s-a pus un semn de întrebare acolo unde nu se pune.

Ruşii, aşa cum sunt ei astăzi, n-au făcut din ţarul Nicolae al II-lea o dilemă, au făcut un sfânt.


„Toată problema este cine pe cine judecă"

Începem să-l punem în discuţie chiar şi pe Mihai Eminescu...


A fost pus în discuţie foarte viclean, în sensul de „rediscutare", de „reinterpretare critică". Noi şi aşa, din punct de vedere al culturii, suntem săraci. Nu avem cultura franceză, iar vizavi de cultura europeană, suntem minori. Ce ne-a izbăvit este raportul de transculturalitate, adică miturile, legendele, tradiţia. Ei bine, şi acela a fost atacat printr-un sistem de „demitizare". Ceea ce a făcut Marx, fac ei în istorie - demitizare, desacralizare.

Se invocă faptul că balada „Mioriţa" este relevantă pentru cultura noastră socială, marcată de resemnare, de noncombativitate...

Este o interpretare de tip minor a unor oameni care, după părerea mea, nu au cultură. Oamenii aceştia n-au afect, n-au „organ", cum ar zice Goethe. De pildă, eu mă uit la cronicarii de teatru care au ieşit acum. În afară de faptul că sunt inculţi, n-au „organ". Trebuie să ai organul de afinitate. Alexandru Dragomir (n.a. filosof român, doctorand al lui Martin Heidegger) spunea, la un moment dat: „Un teritoriu geografic oarecare, pentru mine este ţara mea. Un fenomen lingvistic oarecare, pentru mine este limba mea. Şi o suită de evenimente trecute, pentru mine sunt trecutul meu". Intră acest „pentru mine", care este intraductibil, nu poate fi măsurat. Şi atunci, „Mioriţa", pentru mine, nu pentru un american sau pentru un francez, este o dimensiune sufletească a poporului român. Nu este fatalist ciobanul. Ciobanul acela este de cea mai mare calitate umană. De multe ori m-am recunoscut în el şi am să spun cum.

Iar o să vă puneţi în cap pe toată lumea...

Nu mă mai interesează! Ei cad. La primul duş, s-au dus!

Fac o paranteză şi observ faptul că folosiţi foarte multe citate pentru a ilustra anumite idei. O faceţi intenţionat sau mi se pare mie?

Da! Pentru că aceia din care citez au fost mai deştepţi ca mine şi ca alţii care mă atacă. Şi atunci spun: „Uite ce a spus Goethe, ca să vă daţi seama că a fost mai deştept decât toţi laolaltă!" Sau „uite ce-a zis Petre Ţuţea!" Citatele, atât timp cât sunt bine plasate, sunt scări către cunoaştere şi către verticala unei ierarhii a cunoaşterii.

Dar vi se reproşează că n-au „trecut" prin dumneavoastră, că nu aţi avut lecturile la care faceţi referire.

Nu mi-au făcut ei încă „ecografia"! Şi ei îşi asumă şi rolul de moaşă. Îi lăsăm pe ăştia că, dacă ne ocupăm de ei, ratăm ideea principală. Aşa că, ne reîntoarcem la „Mioriţa". M-am recunoscut de multe ori în cioban, chiar vizavi de intelectualitatea asta de tip vândut, cum zic eu, minori din punct de vedere al conştiinţei. Aşadar, m-am simţit ca şi ciobănaşul mioritic. De ce? Pentru că aşa cum au atacat ei, viclean, parşiv, eu n-am răspuns din motivele ciobanului. Ştii care au fost motivele ciobanului? De silă! Mi-a fost silă. Şi mai este ceva creştinesc. Ciobănaşul aşteaptă. El aşteaptă că doar, doar oamenii ăştia, într-o zi, printr-o pronie cerească, îşi vor reveni. Aşteptarea ciobanului de tip mioritic este o aşteptare hristrică pentru că şi Hristos, la Cina cea de Taină, a zis: „Unul dintre voi mă va trăda!" El ştia. Dar voia ca să se îndrepte, pe semne, lucrurile.

Dar cum rămâne cu episodul biciuirii negustorilor din templu? Nu ne-ar fi mai utilă nouă, românilor, o astfel de „abordare"?

Acolo este sfânta intoleranţă creştină! Hristos nu le-a zis: „Veniţi în templul Tatălui Meu să vă fac un discount de 50%!" Şi în clipa în care aştepţi un lucru, lucrul acela se aşteaptă pe o anumită etapă. Noi avem îngăduinţă creştină, ca Neagoe Basarab, care zice: „Dacă vin la tine şi îţi cer pământ, dă-le pământ şi împacă-te cu ei. Dacă-ţi mai cere o dată, dă-le, dar dacă a treia oară vin şi-ţi iau şi ţara, şi neamul, şi soţia, atunci sabia ta va ieşi singură din teacă!" Deci, şi îngăduinţa are o limită. Şi aşteptarea are o limită. Numai că la noi, cum să zic, nu e un război. Pentru mine, oamenii aceştia care atacă „Mioriţa" nu sunt războinici. Ăştia sunt virusuri şi se poartă ca atare. Eu nu pot să urăsc virusul. Ce, îl baţi că are gripă?! Domnule, eu „discut" cu gripa din el! Eu sunt convins că oamenii aceştia care mă atacă sunt „gripaţi". Una e să se certe părintele Stăniloaie cu Blaga şi alta e să mă cert eu cu ăştia. Doi: indiferent cât de bine cotaţi sunt ei pe piaţa publică sau pe cea a filosofiei româneşti, ăştia sunt plini de cunoştinţe, dar nu de cunoaştere şi de conştiinţă. Deci, toată problema este cine pe cine judecă. Chiar mă gândeam că, dacă Mircea Vulcănescu şi Constantin Noica ar mai fi fost astăzi, eu tăceam pentru că ei îşi făceau treaba. Dar eu sunt aici într-un „gol". Eu am sesizat o necinste sufletească, o profundă necinste sufletească. Şi atunci, am reacţionat. Atâta tot!



Dacă Mircea Vulcănescu şi Constantin Noica ar mai fi fost astăzi, eu tăceam pentru că ei îşi făceau treaba.

„În România trebuie luată conducerea sufletească"

Supravieţuim celui de-al doilea val al crizei economice?

E neimportant lucrul acesta. Nu trebuie să ne lăsăm induşi în eroare. Cam mereu a fost aşa. Şi la începutul creştinismului a fost aşa. Şi, de regulă, nu numai în creştinism, ci şi în orice altă religie, dacă vedem un om de o anumită factură, el trebuie să înfrunte valul mediocrităţii, valul mulţimii, al maselor. A fost demonstrat matematic că masele sunt stupide. Nu popoarele, ci masele! Cortexul lor e la grămadă, e de turmă. Gregaritatea, observa Constantin Rădulescu-Motru, face parte din copilăria popoarelor. E bună la ceva, dar pe urmă nu poţi să mergi mai departe...

Dar sunt „băieţi inteligenţi" care stimulează gregaritatea...

Da, o asmut. E o tehnică şi asta. Au un „S.R.L. de revoluţie". N-aţi văzut ce ne-au făcut acum, după ce s-a lansat ideea că avem ceva cu minorităţile, că suntem „anti-ţigani", deşi noi am coabitat foarte bine cu toate etniile de pe suprafaţa pământului.

Foarte mulţi români se plâng de faptul că populaţia românească „s-a ţiganizat"...

Trebuie să fim foarte atenţi şi la raportul acesta cu istoria nefericită a ţiganilor. Trebuie spus un lucru obiectiv: ceea ce se întâmplă în Occident este un lucru ruşinos. Sunt şi români care fură, sunt români care s-au degradat prin comportament de felul acesta, dar trebuie spus că sunt şi firme mari, occidentale, care vin aici şi fură la nivel de stat, cu securiştii noştri. Ăla nu mai este furt?

Asta e mai greu de demonstrat...

Ţiganii din România care fură prin Occident sunt nişte găinari în comparaţie cu ăştia care urmăresc să-ţi ia minele din ţară şi care sunt o formă de virus versatil.

Un fel de HIV moral...

Da, un fel de HIV moral... Acum am văzut la televizor o formă de milogeală ca oamenii să aibă locuri de muncă la Roşia Montană când, în mod normal, românii ar trebui să cumpere pământ acolo. Noi ar trebui să fim proprietari în propria noastră ţară şi să le spunem că o exploatăm noi, nu ei. Şi o exploatăm fără cianură. Adică le mai trasezi un Mărăşeşti. Îi faci să înţeleagă pe cei din ţară ce mină de aur este Roşia Montană.

Dar să nu uităm că preşedintele României susţine începerea exploatării aurului de la Roşia Montană.

Eu am şi uitat. Pentru că statul, în România, s-a văzut că nu mai are nicio legătură cu poporul. E o tumoră, e un stat de tip mafiot. De 20 de ani, avem o tumoră care tot metastazează, care ne mai ia câte un ficat, câte un plămân. Am avut o conferinţă cu medicii oncologi şi le-am spus despre „cancerizarea societăţii româneşti". Eu nu stau de vorbă cu tumora, eu stau de vorbă cu ţesutul sănătos. Toate călătoriile mele în ţară sunt întâlniri cu aceste ţesuturi sănătoase.

Se va spune că aveţi un discurs „anti-sistem", că nu se poate fără stat...

Nu. Se poate fără statul ăsta. A nu se confunda ideea de sistem cu un sistem compromis. Eu n-am nimic împotriva sistemului. Am împotriva compromiterii lui. Cosimo de Medici spunea: „Să nu stai în ţara în care legile fac mai puţin decât oamenii". Unii au o minte de bibilică şi zic: „Dan Puric este anti-sistem!" Cei care ne ascultă pe noi doi, acum, trebuie să prindă o idee autentică şi să-şi spună: „Domnule, ăsta ştie că nu ideea de sistem este vinovată, că pentru asta s-a luptat Hobbes, Locke, tot sistemul contractualist a lui Rousseau". Eu trebuie să identific ceea ce îmi produce mie, vorba lui Ţuţea, „aflarea în treabă", ceea ce îmi produce mie distorsiunile astea. Ştii cum se recunoaşte un actor prost? Îşi mimează competenţele. Nu-şi exersează competenţele, ci le mimează... În România nu conducerea politică trebuie luată, ci conducerea sufletească. Eu trebuie să refac sistemul imunitar. În rest, vede Dumnezeu.

Sunt şi români care fură în Vest, dar trebuie spus că sunt şi firme mari, occidentale, care vin aici şi fură la nivel de stat, cu securiştii noştri.


„Televiziunile sunt vector de infecţie"

Nu cumva refacerea „sistemului imunitar" al unei naţiuni este o misiune imposibilă pentru o mână de oameni, fie ei şi bine intenţionaţi?

Cum să vă spun, există o lege: când două armate se bat şi una se retrage, e de-ajuns ca un soldat să se întoarcă invers, ca să creeze un semnal. Deci, nu ne luăm, aşa, unii după alţii, fugind la grămadă... Fenomenul ăsta de cunoaştere se face şi întorcând capul într-o parte, să mai vezi şi altceva. Eu nu pot să fiu participativ în faţa mall-ului şi să mă bat pentru o pungă de mălai.

Asta se întâmplă şi în Occident...


M-au întrebat unii „ce supărări am faţă de poporul român" şi am zis: „Aceleaşi pe care le am şi faţă de poporul american, când istericele alea fugeau după o rochie de mireasă". Deci, nu-mi plasa mie forme de degradare... Dar vedem cum televiziunile, media, insistă foarte mult pe zona aceasta de gen degenerativ. Surprindem zonele acestea de îmbolnăvire, de urâţire. Asta este tot ce putem face. Vedem că mass-media insistă pe aceste comportamente de tip degenerativ, dar ele nu sunt specifice românilor. Televiziunile sunt vector de infecţie. Dar noi, cei puţini, trebuie să igienizăm. Eu mă duc în ţară ca să mă întâlnesc cu nişte oameni autentici. Ei au nevoie de un discurs autentic, de o diagnosticare perfectă, că în rest vor şti ce să facă. Nu trebuie să te duci şi să zici: „De acum încolo, ieşiţi în stradă!" Nu se repară sindicalist ţara asta, din contră, intri pe un front în care toate bătăliile sunt pierdute. Dar ce poate să facă un sistem corupt, mafiot, pe - cum ar zice Eminescu - corpul moral impenetrabil al acestui neam? Nimic, el poate să fie doar o groapă istorică. Ne-au distrus 20 de ani, dar măduva acestui neam, nu.

Dacă nu-ţi iei pensia sau salariul câteva luni, ce se alege de „corpul moral impenetrabil"?

Eu mă întâlnesc cu fenomenele astea în ţară. Nu sunt de acum, ci fac parte din miracolul poporului, din suferinţa asta continuă. Spre exemplu, Moldova anului 1850 - suzeranitate otomană, protectorat rusesc, domnie fanariotă. Eu nu ştiu cum au trăit. Ăştia furau, ardeau nimiceau, alternativ şi simultan. Pensia asta a amărâtului de astăzi, durerea asta, traumatismul acesta e pe un fond traumatic mai vechi.

Îl imunizează cumva în faţa prezentului sau îi accentuează starea?

Nu vreau să speculez... Sistemul criminal al statului mafiot a fost următorul: „pe voi, tinerii, care sunteţi forţa, locomotiva unei societăţi, elita care puteţi s-o trageţi după voi, vă nenorocesc. Vă fac din factor efervescent, asistaţi social". V-a băgat în tribună, aveţi statut de pensionari. Primul lucru care a trebuit să-l facă Securitatea a fost să anuleze această forţă, şi a făcut-o cu ajutor occidental din plin. Pentru că i-au încurajat pe securişti. E o societate de tip mafiot, încurajată cu bani de dincolo. Pentru că dacă nu-i încuraja, Occidentul spunea: „Domnule, în România se întâmplă nenorociri!" Doi: forţa de muncă trimisă dincolo - aproape trei milioane de români...

...care nu se mai întorc.

Da. Pentru că planul pe termen lung este ca românul să fie minoritar în propria ţară. Trebuie, în primul rând, să ni se creeze complexul faţă de minorităţi, să ni se creeze conflicte false, să fim inhibaţi de faptul că suntem minoritari în propria ţară. Noi nici nu mai îndrăznim.

Sistemul criminal al statului mafiot a fost următorul: „pe voi, tinerii, care sunteţi locomotiva unei societăţi, vă nenorocesc".


„Poporul român este un popor bolnav"

Vorbiţi deseori despre fiinţa liturgică, însă există oameni admirabili care nu sunt „cu faţa" spre Dumnezeu. Cum explicaţi „fenomenul"?

Dar nici nu trebuie să-i forţăm. Nu trebuie să forţăm lucrurile acestea. Şi Hristos se ducea şi zicea: „Nu sunt dintre oile mele". În primul rând că fiecare om are dreptul - de când se naşte şi până moare - la credinţa lui. Asta este clar. Când Ernest Bernea (n.a. sociolog şi etnograf interbelic) îl întreabă pe ţăranul român ce rezistă în lumea asta, ţăranul îi zice: „Nimic, pentru că tot ce e făcut în lumea asta e pieritor ca lumea". Şi atunci ce rezistă? Rezistă numai ce e făcut din voia Lui Dumnezeu, adică din lumea ailaltă. Lumea aceasta este un act de martiraj, un act de jertfă. Animalul social, omul politic, este modificat de lume şi de istorie, însă fiinţa liturgică transfigurează istoria. Omul băgat în puşcărie îşi pierde libertatea. Omul cu Dumnezeu, băgat în puşcărie, îşi creează libertatea şi face din puşcărie, prin transfigurare, mănăstire.

Libertatea temniţei...

Da, dar comuniştii nu s-au aşteptat la chestia asta. Ei au zis că, dacă ne bagă în temniţă, ne-au şi terminat şi aici începe etapa a doua a comunismului - după 1989 încoace. Ei nu s-au aşteptat ca sâmburele ăsta puternic, corpul moral impenetrabil al neamului românesc, să reziste. Deci, îi bagi în temniţă, îi omori fizic, îi torturezi psihic şi totuşi s-au sfinţit. La asta nu s-au aşteptat comuniştii! Psiho-politica lui Beria (n.a. şef al aparatului poliţienesc în vremea lui Stalin) s-a aplicat în România - distrugerea religiei şi compromiterea valorilor. Vedem şi azi programul lui Beria, ceva mai soft şi mai parşiv. Se aplică astăzi.

Cum rămâne cu cei care merg „să lingă" moaşte, după cum s-a exprimat cineva, la televizor, în legătură cu pelerinii creştini?

Hai să zicem aşa: eu mă duc într-un trib. Tribul are anumite cutume. Eu niciodată nu mi-aş permite să zic despre tribul respectiv ordinăria asta. De unde rezultă că cel care a spus asta este un ordinar. Chiar dacă o babă, în superstiţia ei, care nu mai e credinţă, îşi freacă poşeta de moaşte, las-o să facă asta. Nu vii cu un argument de genul acesta. Dacă eşti un om civilizat, te uiţi, poţi să-i spui, la un moment dat, că asta nu-i adevărata credinţă, că e o superstiţie. Dacă ai harul să-i spui... Eu i-am atras atenţia unui preot: „Părinte, nu mai primiţi toate kitschurile în biserică! Uite, aveţi aici, pe icoană, mileuri de prost gust, vă mai leagă şi flori de plastic..." Şi preotul mi-a răspuns: „Domnul Dan, bătrâna care le-a adus e participativă, săraca, dar n-are gusturi. Şi atunci o las." E mai importantă participarea ei afectivă. Că ea vine cu o floare de plastic, e participarea ei. Dacă tu eşti superior prin cultură, hai că poţi să încerci să fii şi prin suflet! Aşadar, ăla care a spus chestia cu „linsul moaştelor" e un individ de tip ordinar, abject. În schimb, eu nu încurajez oamenii care se împing, care nu sunt ordonaţi, care nu sunt civilizaţi.

Dar, în fond, e treaba fiecăruia dacă se duce sau nu la moaşte, la biserică...


Sigur, e treaba lor. Poate ne-am abrutizat‚ poate, stând pe la cozi la alimentara, confundăm moaştele cu un kil de ulei în plus... Poate s-a întâmplat ceva cu bietul popor român. Pe la 1895 era profesorul George Stoicescu, unul dintre cei mai mari clinicieni români, care spunea aşa: „Nu obosiţi pacientul cu studii şi analize intempestive. Fără iubire nu puteţi trata. Indiferent că acolo, în patul de bolnav, este o femeie părăsită, un om de pe stradă sau un om bogat". Tatăl meu a fost medic. Şi asta este dincolo de jurământul lui Hippocrate, este atitudinea creştină. Poporul român este un popor bolnav. Este strigător la cer să-i zici unui om care a avut un accident de maşină şi care are o problemă locomotorie: „De ce n-alergi măi, nenorocitule, băi, ologule!?" Bine că poporul ăsta mai are credinţă.

Mai sunt unii care zic că aşa am fost dintotdeauna - ne-am îmbulzit pe unde am apucat...

Da domnule, şi ruşii fac la fel. Am fost în Moldova şi erau să mă omoare la autografe. De şase ori le-am spus: „Băi, fraţilor, staţi că vă dau la toţi!" Pesemne că este un instinct. În Ardeal stau la rând, sunt civilizaţi. E o lipsă de educaţie, asta vedem, dar hai s-o spunem altfel. Nu poţi să zici ordinăria asta cu „linsul moaştelor"...

Animalul social, omul politic, este modificat de lume şi de istorie, însă fiinţa liturgică transfigurează istoria.


„Mitocănimea este încurajată să ajungă «valoare»"

Nu cumva mergem la biserică să ne botezăm copiii şi să ne cununăm doar pentru că „aşa se face"?

Şi eu am fost aşa la început. Mi-aduc aminte că eram tânăr şi nu ştiam de ce merg la biserică. Te duci în virtutea tradiţiei şi pe urmă afli. De multe ori se întâmplă aşa. De multe ori tradiţia îţi creează un culoar. Dacă îl întrebi pe un copilaş de ce merge la biserică, îţi răspunde: „Pentru că se duce tati!" Deci, întâi se creează jaloanele acestea de habitat tradiţional şi pe urmă, la o anumită vârstă, te maturizezi, înţelegi. Şi, în ultimă instanţă, te centrezi tu, ca persoană, vizavi de Dumnezeu.

Nu vi se pare, astăzi, că în România este o îmbinare între dramatismul dostoievskian şi umorul fin al lui Gogol?

Întrebarea e suferindă pentru că surprinde o stare. Trebuie pus în ecuaţie şi faptul că noi am fost inhibaţi, în ultimii 20 de ani, să ne manifestăm ca atare, autentici. Nu ni s-a dat voie. Ne-am băgat într-un hăţiş de tip dilematic, interogativ, atunci când nu trebuia. Primul lucru care trebuie să-l faci într-un caz de felul acesta este să-l laşi pe om să se manifeste. Este un exerciţiu similar şi la teatru. Nu îl distrugi pe actor, spunându-i: „Domnule, nu poţi să joci Shakespeare!". Îi spui: „Ia să vedem ce ştii tu să faci, bucură-te, ia joacă-te, ia fă ca găina, ca cocoşul!" Şi ăla, săracul, zbânţuie „maimuţica" din el şi jocul este minunat şi uşor gradual. Asta e prima lecţie. Noi am trecut de la un statut inhibat de tip comunist la exhibiţionism vulgar, pornografic. Şi atunci, românul de bun-simţ are un recul. Noi nu suntem din ăştia expansivi, noi avem foarte mult bun-simţ şi pudoare. Aici trebuie observat următorul lucru: mitocănimea a fost încurajată şi este încurajată ca să ajungă „valoare".

A ajuns deja...

Cred că Adorno (n.a. Theodor W. Adorno, filosof şi sociolog german), prin „Minima Moralia", intuia asta. Vorbea despre „dubla regresiune". Adică regresiunea culturală, spunea el, e când pui pe acelaşi palier estetic pe Shakespeare cu nu-ştiu-ce dansuri tribale. Din cauza industrializării s-a făcut o echivalenţă totală între marile valori şi mediocrităţi. Mai este regresiunea sinelui - omul nu mai are sine. Omul devine obiect şi nu mai este meditativ. Şi cred că Adorno mai spunea, la un moment dat, că gândirea subiectivă a fost distorsionată de sistemul social-ştiinţific. În România se gândeşte aşa: „Hai să ne condamnăm intelectualii din perioada interbelică! Hai să-i facem pe toţi de extrema nu-ştiu-care! În România nu e bine să vorbeşti despre Mareşalul Antonescu, în România nu e bine..." Şi atunci nu mai există gândire de tip autonom.

Noi am trecut de la un statut inhibat de tip comunist la exhibiţionism vulgar, pornografic.


Atenţie cu cine ne certăm!"

Mai putem vorbi de naţionalism în ziua de astăzi?


Sigur că da! El e de tip carstic.

Parcă a fost compromis acest concept...

L-au compromis la intelectuali. Fiind oportunişti, n-au considerat că este „oportun" să fii român. Asta mi-aduce aminte de ce zicea Bogdan Petriceicu Haşdeu că „România nu se face bine prin abstracţiuni absconse, ci prin fiorul stindardului românismului". Românismul este o stare, ca o cămaşă carstică. Românitatea este ca şi germanitatea, ca şi evreitatea - stări pe care fiecare popor şi le trăieşte. Sunt energii care ies din oameni şi care creează, în cadrul unui popor, înţelesuri, sensuri şi sentimente comune. Albanezii au alte energii, bulgarii au alte energii. Toate trebuie respectate.

Unde veţi fi de Crăciun?

Aici, în Bucureşti. Şi poate o să mai apar pe la câte un post de televiziune unde am reuşit să mai articulez, cât m-a dus mintea şi sufletul, ceva mai autentic, mai adevărat şi mai aproape de adevăr.

Ce-aţi vrea să vă aducă Moş Crăciun anul acesta?

Eu am zis că noi transfigurăm anul, prin credinţă, nu anul ne transformă pe noi. Anul o să vină cu nenorocirile lui sau cu momentele lui de fericire. Eu nu fac echivalenţa între fericire şi plăcere. Anul următor va fi ca 2011, ca 1947... E clar că e urât, e clar că este... Problema e alta: ce aducem noi anului, cum îl transfigurăm? De pildă, eu fac un spectacol. Un nenorocit mi-l termină, mi-l dă afară, mi-l distruge. Ce fac eu cu impactul acesta? Mi-aduc aminte de un lucru nemaipomenit. Valoarea are mersul ei în istorie. Corneliu Baba, Dumnezeu să-l odihnească!, un mare pictor, un imens artist, stătea în atelier, aşa, şi picta. Şi se pregătea pentru bienala de la Veneţia, pe vremea comuniştilor. La un moment dat, un secretar de partid, un virus din ăsta, un limbric, a hotărât el, pe muşchii lui, să nu-i mai dea voie să meargă la Veneţia. Şi săracul Corneliu Baba a rămas stupefiat. Nu înţelegea cum un analfabet poate să ia o asemenea decizie. Şi l-au găsit ăştia cu pensula în mână. „Ce faci, maestre?" „Nu ştiu ce să fac - să mă cert, să nu mă cert..." După un timp, a pus pensula jos şi a zis: „Nu mă cert!" De ce? „Nu mă cert pentru că o să scrie în istorie că, în 1968, Corneliu Baba s-a certat cu Vasile. Şi-l bag în istorie pe analfabet, îl leg de mine!" Românii trebuie să facă istorie, nu trebuie să trăiască din evenimente. Asta le doresc din toată inima.

Aşadar, atenţie cu cine ne certăm...

Exact! Nu e vremea de polemică pentru că nu avem omologi. Repet, se certa Cioran cu Ţuţea... Noi nu mai avem vârfuri. Noi avem, aşa, un fel de convulsii intelectualoide, penibile şi oportuniste. O haimana din asta intelectuală a spus că el a citit toată istoria românilor şi n-a găsit un moment de demnitate. Ăstuia nu-i dai replică pentru că tocmai asta caută. Şi dacă vede că nu-i dai replică, atunci te jigneşte, doar, doar vei răspunde. Prin urmare, demnitatea este un dar.

Dar şi demnitatea trebuie exersată...

Se exersează pentru că se învaţă. În primul rând, o înveţi de la cei care au fost înaintea ta. În 1934, a avut loc o conferinţă teribilă a lui Simion Mehedinţi, la radio, intitulată „Greşeala lui Socrate". A explicat cum a putut filosoful ăsta atât de rafinat, atât de subtil, să creadă că omul face rău pentru că nu ştie ce e binele. Socrate a crezut că omul e fiinţa raţională absolută şi că, odată cunoscut binele, el nu va face răul. Şi s-a înşelat. Pentru că cei care l-au condamnat ştiau care era binele cetăţii. Binele cetăţii era Socrate. Exact ca românii de astăzi care ştiu care e binele României. De exemplu, binele României ar fi investiţia în tineret. Şi acolo se loveşte.

Românii trebuie să facă istorie, nu trebuie să trăiască din evenimente.


sursa- aici puteti vedea si varianta video a interviului



Sarbatori cu pace!


Liliana

sâmbătă, 24 decembrie 2011

Hristos se naste! Sa-L slavim!

„Făcându-ne cunoscută taina voii Sale, după buna Lui socotinţă, astfel cum hotărâse în Sine mai înainte, Spre iconomia plinirii vremilor, ca toate să fie iarăşi unite în Hristos, cele din ceruri şi cele de pe pământ – toate întru El” (Efes. 1:9-10).
"Adevărat, adevărat zic vouă, că vine ceasul şi acum este, când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei ce vor auzi vor învia. "(Ioan 5. 25)




Cateva ore ne mai despart de Praznicul Nasterii Domnului, va doresc de pe-acum Sarbatori binecuvantate si bucurie!




Hristos se naste! Sa-L slavim!



Cu drag,


Liliana

miercuri, 21 decembrie 2011

Miercurea fara cuvinte



Mai multe detalii despre Miercurea fara cuvinte, aici



Va doresc o zi cu pace!

Liliana

marți, 20 decembrie 2011

Îndemn



"Să nu iubeşti darurile mai mult decât pe Dăruitor, să nu iubeşti hrana stricăcioasă mai mult decât pe cea nestricăcioasă, care este preacu­ratul Trup şi Sânge al lui Hristos, pentru că unii îşi iubesc delicatesele mai mult decât iubesc această hrană cerească, nestricăcioasă şi de viaţă făcătoare."

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Ultimile însemnări)

luni, 19 decembrie 2011

Micul Pateric (povestit si ilustrat pentru copii de Pr. Savatie Bastovoi)

Un dar frumos si potrivit pentru perioada Sarbatorilor...


De la bun inceput, trebuie sa spunem ce este un Pateric. Cuvantul pateric provine de la grecescul pater, adica parinte. Prin urmare Patericul este o carte care cuprinde cuvinte ale Sfintilor Parinti adunate pentru folosul credinciosilor.
Patericul de fata, numit de noi „mic”, nu este o prescurtare a vreunuia dintre patericele mari, ci o culegere de texte din mai multe izvoare, cum ar fi: Lavsaiconul, Patericul Egiptean, Limonariul, Proloagele, Vietile Sfintilor. Pe langa acestea, am preluat istorisiri din Vietile Sfintilor Italieni cuprinse in Dialogurile Sfantului Grigorie cel Mare.
Micul Pateric este denumit astfel atat din cauza dimensiunilor sale, cat si pentru faptul ca se adreseaza celor mici. Am cautat sa selectam povestiri care sa trezeasca interesul copiilor. Ele au fost repovestite, pentru a fi cat mai clare si mai usor de urmarit. (Pr. Savatie Bastovoi)




Descărcaţi cartea întreagă de pe: http://tineretulortodox.md/wpcontent/uploads/2011/03/Savatie-Baştovoi-Micul-Pateric.pdf

duminică, 18 decembrie 2011

Maicile de la Diaconesti- Colind

Astazi, un minunat colind la pomenirea Sfantului Daniil Sihastrul






Daniil Sihastrul (Andrei Ciurunga)



Ajuns în vale, pe un râu în spume,
Aşa cum scris-a pana de poet,
Bătrânul Ştefan glăsui încet
Către sihastrul ce-a fugit de lume:

Când am simţit pe-al ţării trup nepace
m-am răsucit la Putna în mormânt
şi-am răsturnat cinci veacuri de pămînt
de pe pieptarul meu, să vin încoace.

Au mă sminteşte ochiul ce se bate
sau nu-mi ajută mintea să dezleg?
Hotarul drept vi l-am lăsat întreg
şi aflu-acum Moldova jumătate.

Vânduta-ţi oare hoardelor de-afară,
în târgul vremii, una din moşii?
Eu nu cunosc pe lume avuţii
să-mi poată preţui un colţ de ţară.

Sau nu cumva pe platoşe oţelul
a ruginit prin sutele de ani,
de-au spart zăgazul vechii mei duşmani
şi-au slobozit din suliţe măcelul?

De ce nu bate ceasul de vecernii
în pieptul Putnei – clopot necuprins?
Au taci şi tu, bătrâne? Sau ţi-au stins
făclia vieţii, viscolele iernii?

Târziu abia, în noaptea de cărbune,
cu ochii grei de-atâta nepătruns,
s-a îndurat sihastrul cu răspuns:
Măria Ta, eram în rugăciune.

Ci nu păstra în inimă sminteală,
că nu plăieşii şi-au ieşit din minţi
precupeţind Moldova pe arginţi,
cum le-ai adus la cuget bănuială.

Ei zac în lanţuri, lângă hăul mării,
şi trag în juguri puse de călăi.
Bicele însă nu le ţin ai tăi
şi mâna ce izbeşte nu-i a ţării.

Potop cumplit de neamuri fără cruce
se năpustesc acum spre crucea ta,
dar în zadar se-ncrâncenă sub ea
căci prea e sus – şi nu pot s-o apuce.

Măria Ta. Înseninează-ţi faţa,
puşcaşii n-au uitat să dea la semn,
ci doar aşteaptă chiot de îndemn
să rupă lanţul şi să ia sâneaţa.

Atunci vor arde ţestele duşmane
cu vâlvătăi de sânge şi de fum
şi nu va fi zăgaz pe nici un drum
să ne oprească iureşul, Ştefane.

Şi-ţi vom zidi biserică frumoasă
sub nesfârşitul cerului safir
să intre neamul tot sub patrafir
ca să-l primeşti, cuminecat, acasă.

joi, 15 decembrie 2011

Ghid in lumea lui Craciun, cu Grigore Lese

Om cu multă carte, absolvent de Conservator, Grigore Leşe, sau Grigore a lu’ Ion Opriş, cum îi spun încă ţăranii din Stoiceni, Lăpuş, este unul dintre cei mai aprigi apărători şi promotori ai folclorului autentic, cel mai în măsură deci să povestească despre tradiţiile de Crăciun, despre „corinde“ şi colindători.

Grigore Leşe, colindător prin lume şi pe la porţile ceriului.




Vine Sfânta Sărbătoare a Crăciunului. Cum primeaţi Crăciunul când eraţi copil, în Lăpuş?

Cu bucurie. În preajma sărbătorilor se revărsau taina şi miracolul credinţei creştine. Noi, copiii, nu conştientizam aceste lucruri. Pentru noi, Crăciunul însemna primirea de daruri, aşteptam ca părinţii să ne cumpere ceva nou, special, cum numai la zile mari se întâmpla. Sărbătoarea presupune întotdeauna, renaştere, înviere, speranţă. Umblatul cu corinda era pentru mine cea mai mare bucurie şi mă pregăteam din vreme pentru asta. Şi astăzi copiii sunt primii care duc vestea Naşterii. Organizaţi în cete, reprezintă puritatea şi înnoirea timpului.

Cum trebuie să se pregătească omul pentru Crăciun, dincolo de shopping?

Sărbătoarea Crăciunului presupune un miez de sfinţenie.
Pentru mine pregătirea pentru sărbători înseamnă spectacole de calitate prin care oamenii să se regăsească mai buni, mai smeriţi, mai iertători, mai generoşi. Ar trebui să ne pregătim cu toţii la fel pentru marea sărbătoare, curăţindu-ne sufletul şi trupul, colindând şi dăruind.

Ce ar trebui să însemne de fapt „spiritul Crăciunului“?

Acest spirit nu poate fi definit. Trebuie doar simţit şi trăit.

Ce este aceea o colindă, domnule Leşe?

Colinda este o urare cântată, cu caracter festiv, de prevedere şi asigurare a viitorului, de comunicare şi împăcare cu sufletele morţilor, de invocare a unor reprezentări totemice. Se leagă de latinescul calendae care, în contact cu slava (koleda), a generat forma românească - colinda. Aceste cântece-urare au loc mai ales în locuri de trecere: la poartă, la fereastră sau în pragul casei. Când intră în casă, colindătorii încercuiesc masa cu daruri rituale, devenită în acele momente centrul lumii. Tema colindelor este de o mare diversitate. Există colinde de gazdă, profesionale (în special păcurăreşti, ciobăneşti), de june, de fată, de peţit, familiale (două surori, maica în căutarea fiului), cosmogonice, mito-religioase, satirice, de doliu şi multe altele. Au un caracter războinic şi refrene precum „florile dalbe“, „ziurel de ziuă“, „zorile dalbe“, „lerui alerui“, „hai lerui ler“. Execuţia colindei se face omofonic, în grup compact, antifonic sau heterofonic. Manifestările din timpul colindatului sunt complexe: oamenii se maschează, dansează, cântă, toate acestea ne duc cu gândul la vechile serbări ale lumii antice. Trecerea colindătorilor pe uliţele satului constituie un parcurs magic, adevărat brâu protector ce cuprinde întreaga comunitate, iar colindele, prin reactualizarea lor anuală, activează forţa magică a cuvântului.

Ce ascultăm noi azi sunt cu adevărat colinde?

Seamănă cumva ceea ce v-am povestit despre colinde cu ceea ce ascultăm?
Are vreo legătura bătrânelul acela simpatic, cu obraji rumeni, în haine roşii, cu Crăciunul? Cine este de fapt Moş Crăciun?
Înainte vreme în noaptea de Crăciun se ardea un butuc, iar tăciunele rămas se păstra de leac peste an. Butucul era un substitut al zeului autohton Crăciun, zeu solar întocmai ca Saturn al romanilor sau iranianul Mithra, a cărui moarte şi renaştere era sărbătorită în apropierea solstiţiului de iarnă. Ca personaj profan era un om bătrân, cu barba de omăt, frate cu Moş Ajun. La apariţia creştinismului la noi, Crăciun era un zeu atât de adorat încât nu putea fi ignorat de Calendarul Popular sau scos din conştiinţa colectivă. Astfel, apare ca figură apocrifă, „născut înaintea tuturor sfinţilor, mai mare peste ciobanii din satul în care s-a născut Hristos“. Personajul despre care m-aţi întrebat este „împrumutat“ din Occident şi şi-a suprapus imaginea peste datele tot mai îndepărtate şi neclare care s-au păstrat totuşi în imaginarul popular despre Moşul nostru.

Povestiţi-ne, vă rugăm, ce fac în zilele premergătoare Crăciunului creştinii din Maramureş?

Nu se comportă diferit de ceilalţi creştini de la noi. Îşi purifică sufletul prin spovedanie, trupul prin post, casa şi ograda printr-o curăţenie desăvârşită.
Unde aţi trăit cele mai tulburătoare experienţe de Crăciun?
În casa celei mai sărace femei din Ţara Lăpuşului. Eram copil. Nimeni nu voia să o colinde, stătea departe de vatra satului, dincolo de hotar. Era bătrână şi singură. Am colindat cum am ştiut mai mândru şi am fost primit şi răsplătit ca un prinţ. De atunci nu am mai mâncat niciodată aşa mere bune…Când a intrat bradul în tradiţia sărbătorilor de Crăciun? Datorită asocierii acestuia cu ideea de nemurire, bradul era adus în casă, venerat şi împodobit încă din timpul Saturnaliilor, înainte de naşterea lui Iisus. Se spune că primul brad de Crăciun a fost împodobit în Letonia prin secolul al XVI-lea. La noi bradul a fost dintotdeauna considerat arbore sacru şi întâlnim în aproape toate zonele ţării bradul de naştere, de nuntă, de judecată, de pomană, bradul funerar. Brad împodobit de Crăciun nu am avut când am fost mic. La sat nu se făcea. Abia când am crescut şi ne-am mutat la Târgu Lăpuş, mi-a făcut tata brad…

Care este corinda dvs. de suflet? Corindaţi-i, vă rugăm, şi pe cititorii noştri!

O, moarte, ce ţi-aş plăti/ La mine de n-ai vini… O, omule, ce grăieşti,/ Cât ai vre tu să trăieşti?Copacu-i cu rădăcină,/ Şi-a lui vreme încă vină:/ Uscă-i-se crengile,/ Sacă-i rădăcinile;D-apoi tu, că eşti de lut,/ Cum nu-i mere în pământ?/ Da-ş-ar domnii ce ş-ar da/ Numa-n pământ n-ar intra./ Da-ş-ar aor cu chilaŞi arjânt cu feldera,/ Numa-n pământ n-ar intra.Refrenul este „Viţă verde, iadăra“ şi se cântă după fiecare vers. Corinda aceasta se însoţeşte cu doba. Doba, nelipsită în vechime din recuzita zeilor războiului, însoţeşte ceata colindătorilor protejându-i de duhurile malefice dezlănţuite de haosul provocat de agonia şi moartea Zeului An. Funcţia apotropaică a dobei e susţinută şi de ungerea acesteia cu usturoi, plantă magică utilizată împotriva spiritelor rele. Totodată, doba are şi un rol de semnalizare, iar prin fixarea ritmului devine instrumentul care ordonează haosul. Acelaşi rol îl au şi zurgălăii, tălăngile sau clopoţeii. Astfel, eficienţa rituală a colindului este amplificată. Acum, că v-am şi colindat, nu-mi rămâne decât să va urez Crăciun fericit! Doamne ajută!

Gabriela Lupu in dialog cu Grigore Lese , articol preluat de aici

Colind ceresc


Mircea Vintila - Colind ceresc


Cerul si-a deschis soborul
Lerui, Doamne, Ler..
au pornit cu plugusorul
ingerii prin cer.

Merg cu pluguri de oglinda
si de giuvaier,
toti luceferii colinda
Lerui, Doamne, Ler..

Vantul sufla cu lumina
Lerui, Doamne, Ler..
in buhai de luna plina
leganat in ger.

Patru heruvimi cu gluga
alba de oier
sub feresti colinde-ndruga,
Lerui, Doamne, Ler..

N-au venit cu grau la poarta,
ci au rupt din ger
stele mari ca sa le-mparta,
Lerui, Doamne, Ler..

Si-n Florar de roade grele,
Lerui, Doamne, Ler..
va fi campul cer de stele
tolanit sub cer?

Numai tu astepti in tinda,
Lerui, Doamne, Ler..
suflete ce n-ai colinda
si nu stii Prier.

Nici un cantec alb nu vine
falfaind mister,
cu o stea si pentru tine,
Lerui, Doamne, Ler.

Radu Gyr

miercuri, 7 decembrie 2011

Soare de iarna


Pentru astazi, soare de iarna, la miercurea fara cuvinte...





Cu drag,
Liliana

luni, 5 decembrie 2011

Sfantul Nicolae daruitorul

Cel ce versi mir de mult pret la toata lumea si mie celui nevrednic si mai mult decat toti pacatos, daruieste-mi ca sa-ti aduc tie cantare, Parinte Nicolae. Tu, ca cel ce ai indraznire catre Dumnezeu, slobozeste-ma din toate necazurile ca sa cant tie : bucura-te, Sfante Ierarhe Nicolae, mare facator de minuni!

Bucura-te, vistieria milei lui Dumnezeu;
Bucura-te, primirea mai inainte a cunostintei Lui;
Bucura-te, datatorule al bunatataor lui Dumnezeu;
Bucura-te, hrana si bucuria celor ce alearga catre tine;
Bucura-te, luminata propovaduire a crestinatatii;
Bucura-te, ca pe dascalul eresurilor l-ai rusinat;
Bucura-te, al doilea Moise
Bucura-te, ierarhul Domnului;
Bucura-te, cel ce esti mai mare intre preoti;
Bucura-te, cel ce esti intaistatator pe scaunul Mirelor;
Bucura-te, impreuna-sezatorule pe scaun cu apostolii;

Bucura-te, mangaierea celor ce plang;
Bucura-te, hranitorul celor flamanzi;
Bucura-te, bogatia saracilor;

Bucura-te, trambita Sfantei Treimi;
Bucura-te, ca ai stricat trambita eresurilor lui Arie;
Bucura-te, zicea tie Constantin;
Bucura-te, a grait tie Avlavie;
Bucura-te, ca faci minuni spre impacare;
Bucura-te, cel ce daruiesti celor legati slobozire;
Bucura-te, ca ai legat eresurile cele fara de Dumnezeu;
Bucura-te, ca deschizi gurile ortodocsilor;
Bucura-te, liman lin al celor invaluiti;
Bucura-te, bun carmuitor al corabiei celei duhovnicesti;
Bucura-te, ca prin tine ne invrednicim de viata cea fara de sfarsit;




sursa icoane



sâmbătă, 3 decembrie 2011

"Intoarcerea la Hristos, întoarcerea la morală şi la cunoaşterea istoriei patriei..."



Interviu cu doamna Iulia Coşeriu, sora celui mai mare lingvist din lume, basarabeanul Eugen Coşeriu.



Cînd s-a născut fratele dumneavoastră şi povestiţi-ne un pic despre dumnealui?

În 1921 iulie, în comuna Mihăileni, judeţul Bălţi, Basarabia. A făcut şcoala primară în Mihăileni, apoi a urmat studiile la liceul „Ion Creangă” din Bălţi, după care s-a înscris ca student la facultatea de litere din Iași. Asta a fost prin anii 39-40. în 40 ruşii au ocupat Basarabia, şi atunci el a rămas la Iaşi şi noi ne-am despărţit. De la Iaşi a primit o bursă, ca student în anul doi, pentru Italia şi a plecat în Italia şi nu l-am mai văzut 27 de ani. Între timp, noi am venit în România, dar aici era instaurat regimul comunist şi nu puteam comunica. Mult mai târziu au parvenit foarte puţine scrisori, iar pe urmă au încetat definitiv. Pentru că din Italia a plecat în Uruguai, a fost invitat de universitatea de acolo, că aveau nevoie de organizarea universităţii, era o ţară mai aşa şi aveau nevoie de profesori de renume. A stat ani de zile acolo, a organizat toată universitatea din Uruguai şi după aceea a fost invitat ca profesor la Tübingen, la Viena şi la o universitate americană. El a ales Tübingenul în Germania, pentru că e una dintre cele mai vechi universităţi din lume, unde au învăţat şi Ion Barbu, poetul, dacă aţi auzit de el, şi alte somităţi ale culturii române. A preferat Tübingenul şi Germania, în general, fiindcă el era un spirit mai exact, mai disciplinat şi acolo a stat până s-a sfârşit.

A venit în ţară, invitat de Academia Română în anul 1967 şi atunci i s-a oferit titlul de Honoris Causa a Universităţii din Bucureşti. Cu toate acestea, părinţilor mei nu li s-a permis să meargă în Germania, cu atât mai puţin mie. Deci, aici îl onoraseră, îi dăduse titlul onorific acesta foarte înalt şi cu toate astea nu ne dădea voie, familiei, să ne ducem să-l vedem la el acasă. Până când Eugen s-a dus la Bonn, la ambasadorul României, că era unul Oancea ambasador al României pe vremea aceea şi i-a spus că e revoltător faptul că părinţii lui nu au voie să vină să-l vadă. A venit un securist la noi, aşa de sfârşit, şi a zis părinţilor să facă imediat cerere, mie – nu. Atunci, la intervenţia ambasadorului, din ruşine, nu de altceva, pentru că el era recunoscut, deja, pe plan mondial şi atunci să nu le permită părinţilor ar fi fost o ruşine pentru România. S-au dus părinţii, mie nu mi-au dat voie. Numai după ce am ieşit la pensie şi tot cu intervenţii de acolo, că altfel nu-mi dădeau voie, fiindcă eu am o situaţie specială, eu am facut şase ani de detenţie politică anticomunistă, deci nu aveam voie, eram duşmanul poporului pe faţă. Am ajuns prima dată în Germania în 1982. Ani de-a rândul a fost invitat în România, iar în 1991, când s-a declarat independenţa Basarabiei, el a doua zi, după ce a ascultat la radio, şi-a făcut actele, şi-a luat bilet de avion şi a plecat la Chişinău, pentru că el era mult mai legat de Basarabia, se născuse acolo, facuse şi liceul în întregime şi, bineînţeles, că îl interesa evoluţia basarabenilor.

El, între timp, fusese invitat de mai multe ori la Moscova. Era prieten cu un lingvist rus, cu R. A. Budagov, care a fost unul dintre lingviştii corecţi şi foarte serioşi și care a spus: „că e o prostie ca să se spună că limba moldovenească este alta decât limba română”. Acest rus, acest sovietic! Adică el a avut curajul să spună şi pentru asta l-am cunoscut şi eu la un congres lingvistic, aici la Bucureşti, şi i-am mulţumit şi l-am felicitat pentru afirmaţiile lui foarte obiective.

Eugen s-a dus imediat în Basarabia. Mi-a comunicat şi mie şi m-am dus şi eu. Am cunoscut intelectualitatea basarabeană: pe Cimpoi, pe Vieru, pe primarul Chişinăului de atunci, Costin, pe Valeriu Matei, foarte mulţi poeţi. S-au purtat extraordinar cu noi. Ne-am întâlnit şi cu rudele şi ne-am plimbat prin toată Basarabia: la Orhei, la Soroca, la Bălţi, la casa scriitorilor din Chişinău am stat o noapte. A fost primit foarte bine de basarabeni, adică mult mai bine, decât de românii de aici. Erau toţi, săracii, dornici de România, de tot ce înseamnă românism. Atunci ne-am împrietenit cu Vieru şi pe urmă a venit pe la mine prin Bucureşti de câteva ori, cu soţia sa Raisa. A fost o perioadă foarte plăcută. Pe urmă şi basarabenii s-au lăsat, entuziasmul românilor a pierit şi acuma vă luptaţi voi, aceştia tineri, ca să reînviaţi sentimentele româneşti şi naţionale.

Ţinând cont că Eugen Coşeriu a învăţat la acelaşi liceu cu Valeriu Gafencu şi ulterior ambii au studiat la Iaşi, cei doi au fost prieteni?

Ştiu doar atât, că erau foarte buni prieteni, au fost colegi. La Iaşi nu erau colegi, Valeriu facea dreptul, iar fratele meu – litere, dar erau prieteni, tot timpul se întâlneau. Însă fratele meu a plecat foarte repede. Valeriu a venit toamna la facultate, în octombrie, când începeau studiile, iar Eugen a plecat în ianuarie cu bursa în Italia şi nu s-au mai văzut. Deci în perioada Iaşului nu au fost prea mult împreună, au fost mai mult priteni la Bălţi când erau elevi la liceu şi la Iaşi, dar a fost o perioadă extrem de scurtă. Dar eu l-am cunoscut foarte bine pe Valeriu, pentru că noi ne-am refugiat după aceea la Iaşi, eu împreună cu părinţii, şi acolo am locuit împreună cu o familie, Ciocan. Această familie era tot de basarabeni refugiaţi şi băiatul lor, Ştefan Ciocanu, mai trăieşte, e la Iaşi, tot dreptul a făcut, a fost prieten foarte bun cu Eugeniu şi cu Valeriu şi veneau la familia Ciocan zilnic împreună cu Valeriu. Ştefan stătea la cămin, nu stătea acasă, pentru că părinţii stăteau într-o singură odaie. Au dus-o foarte greu, material a fost foarte greu pentru noi refugiul de la Iaşi. Şi ne vedeam cu Valeriu zilnic, ne pozam împreună, ne luau la petreceri studenţeşti pe mine şi pe sora lui Ciocan şi încă pe o fată, Seta, pe care a iubit-o Valeriu. Deci l-am cunoscut foarte bine pe Valeriu şi am fost destul de apropiaţi în perioada Iaşului. Dar el pe urmă a fost arestat, Valeriu, şi l-am văzut abia în 47, m-am dus să-i fac o vizită în închisoare – la Galda de Jos. Ei au fost duşi de la închisoarea Aiud la Galda, era acolo moşia unui grof, Albini se numea, şi ei lucrau acolo la via acestui Albini. Însă deţinuţii aveau o libertate desăvârşită. Mergeau în sat la biserică duminica, gardienii care îi păzeau erau foarte înţelegători şi îi putea vizita oricine. Şi atunci, eu am fost, într-o vacanţă de Paşti la o colegă ce stătea aproape de Galda, astfel ne-am dus şi l-am vizitat pe Valeriu, i l-am prezentat şi ei şi am stat cu Valeriu şi cu Ioan Ianolide o noapte întreagă întinşi pe o rogojină şi am stat de vorbă. Valeriu ne făcea educaţie religioasă, era deja foarte credincios de pe atuncea. Colega mea a fost atât de impresionată de Valeriu, încât eu aveam o poză a lui Valeriu şi mi-a cerut-o să i-o dau ei să o păstreze. Ea a fost foarte tare impresionată de figura lui Valeriu, de felul de a vorbi, de concepţia lui de viaţă şi de morala înaltă pe care o propovăduia. Asta a fost ultima dată când l-am vazut pe Valeriu şi după aceea m-am întâlnit cu Valentina întâmplător în Bucureşti.

Ca să revenim la Eugen, după ce a plecat în Italia, care a fost motivul pentru care nu aţi putut lua legătura?

Italia era deja ocupată de armatele americane, noi eram încă sub nemţi. Au venit englezii şi americanii şi au ocupat Italia şi a fost regimul unui oarecare general Badolio, însă asta a fost o fază intermediară între Mussolini şi democratia care a urmat. În perioada aceea s-au întrerupt relaţiile cu nemţii. Cu italienii. Nemţii erau încă în război cu ruşii, până s-a terminat şi pe urmă noi ne-am refugiat din Basarabia în Ardeal şi fratele meu n-avea de unde să ştie unde suntem noi, iar noi nu ştiam că el a plecat în Uruguai, la început, atunci cînd a pleacat din Italia, deci nu ştiam nimic, foarte tărziu am aflat de el.

Locuiam la Urziceni şi într-o zi a venit la un congres de la Oslo, s-a întâlnit Iorgu Iordan, care era mare lingvist, cu fratele meu. Iar Eugen l-a rugat pe Iordan să facă o vizită părinţilor lui. Ştia vag de la nu ştiu cine că noi am fi locuit în Urziceni şi a venit Iorgu Iordan în Urziceni şi s-a dus la poliţie, „la miliţie”, cum era pe atunci, unde era să se ducă? Şi a întrebat de noi. S-a prezentat ca academicianul Iordan, era şi ambasador la Moscova, el era politician de stânga, deci era o personalitate foarte acceptată de regimul comunist şi ne-a căutat, iar poliţia a zis că nu este asemenea familie în Urziceni. Atunci, Iordan a mai încercat la o frizerie, zicând că acolo vine multă lume. Întâmplător, frizeria era la a treia casă de noi şi a întrebat dacă nu cunosc aşa familie şi i-au arătat unde locuiam.

Şi a venit Iordan şi ne-a spus că fratele meu a evoluat, este cunoscut pe plan mondial, ne-a dat adresa fratelui meu şi aşa am reluat noi legătura cu Eugen şi am comunicat tot timpul numai prin scrisori doar, că altfel nu ne dădea voie, atunci era încă în Uruguai, pe urmă a venit în Tübingen, Germania.

Când a venit fratele meu în Bucureşti, invitat de Academie şi când l-au făcut Doctor honoris causa, am fost toată familia, era eveniment. Ne-am dus la Universitate cu toţii: mama, tata, veri, verişoare şi Iorgu Iordan a venit la mama, fiind profesorul lui Eugen, şi i-a spus: „Doamnă, aveţi un fiu genial!”. Iar mama zice: „Dumneata ai aflat acuma, eu ştiu de când avea doi ani”. A râs toată lumea, a avut tare mult haz treaba asta. A fost o întâlnire foarte emoţionantă. Să nu-l vezi douăzeci şi şapte de ani...

Despre activitatea lui ştiinţifică vă pot spune extrem de puţin. Opera lui este scrisă, a fost tradusă şi în româneşte câteva opere, dar în general a fost scrisă în spaniolă, germană, italiană şi în franceză şi foarte puţin în engleză. Deci n-am putut citi şi erau chestiuni de specialitate, de strictă specialitate. El e semiotician, eu habar nu aveam ce înseamnă, acum ştiu, am aflat mai tărziu şi nu pot să spun că i-am citit operele. Ştiu că are opere foarte bune şi foarte importante, esenţiale pentru lingvistica mondială. A existat un mare lingvist elveţian Saussure, care a creat structuralismul, o structură ce se aplică în toate ştiinţele şi se aplică şi vieţii, iar fratele meu a venit şi a modificat şi a amplificat teoria lui Saussure. Totodată, Eugen îl combate în unele locuri, îi completează teoria şi aduce unele lucruri noi. Mult nu vă pot spune că nu cunosc. Nu vreau să mă bag în amănunte ştiinţifice că nu mă pricep.

Câte limbi poseda Eugeniu?

Vorbite perfect – 15, dar ca structură a limbii ştia 40. Limbile europene le vorbea pe toate. Limbile nordice le vorbea tot bine, vorbea greaca modernă, rusa. Celelalte le cunoştea ca structură, ca teorie, adică putea discuta orice despre o limbă.

A încercat Eugeniu să revină în ţară ca să se stabilească în ţară?

Da. Când se pensionase, acolo se lucrează şi după pensioanare, deci el lucra, deşi era pensionar. Vroia să vină şi ţinea foarte mult să vină la Iaşi, că el acolo îşi începuse studiile. Era legat de Iaşi, n-avea nimic legat cu Bucureşti şi a vrut să-şi cumpere chiar o casă în Iaşi. Dar pe urmă s-a îmbolnăvit, s-au schimbat lucrurile şi n-a mai realizat treaba asta, că m-aş fi mutat şi eu la Iaşi cu el, dacă ar fi venit în ţară.

Relataţi-ne despre ultimii ani de viaţă a lui Eugen

Era foarte bolnav în ultimii ani, dar el, a prevenit pe toată lumea să nu-mi spună mie. Am o prietenă medic aici, cu care el s-a împrietenit, comunicau telefonic, dar eu nu ştiam nimic. Îi dădea tot felul de sfaturi, el era bolnav aproape în ultimă fază. Şi înainte, şi-a sărbătorit ziua pe 27 iulie, n-a sărbătorit-o deloc, dar au venit să-l felicite primarul localităţii în care stătea şi o mulţime de lume. Şi el aşa bolnav, abia s-a ridicat din pat, a stat de vorbă cu ei câteva minute, dar nu mai putea. Şi în opt septembrie „s-a prăpădit”.

Atunci m-a chemat şi pe mine, dar când m-am dus eu, era în spital, nu mai vorbea. Stăteam zi şi noapte cu el în spital. Erau acolo copii lui, că are cinci copii, erau foşti doctoranzi, are vreo 40 făcuţi doctori cărora le-a fost conducători de doctorat şi toţi au plecat la masă pentru o jumătate de oră. Singura care a rămas am fost eu, m-a rugat sora să ies afară din salon să-l schimbe şi m-a chemat imediat înapoi şi în faţa mea a murit.

Când am intrat prima dată în salonul de spital, l-am întrebat: „Eugen, mă recunoşti?” şi el a dat din cap că da, dar nu putea vorbi. Şi mi-a spus doctorul atunci ca să nu vorbim nimic de moarte, de lucruri rele, pentru că el e conştient. Nu mai putea vorbi, dar nu era într-o comă profundă, ca să nu înţeleagă, ştia, era conştient şi cred că a murit conştient, fiindcă îmi arăta mie toate „furtunurile” care îl hrăneau, perfuziile şi îmi făcea semn să i le smulg, adică vroia să moară, să se termine. Şi îmi spunea mie: „nu se poate, nu se poate”, atât, altceva nu.

Am asistat la înmormântare, a fost foarte trist pentru că am rămas singură pe lume. Eu nu mai am pe nimeni, n-am fraţi, n-am surori, am pe nepoţii din Germania, care sunt străini de mine, nu ştiu româneşte, ne-am văzut de foarte puţine ori, adică nu există o legătură între noi. Şi m-am simţit, dintr-o dată suspendată, nelegată de nimeni şi de nimic. A fost o senzaţie foarte grea pentru mine, vreo două luni de zile.

Dorul de Basarabia l-a măcinat mereu, nu?

El în Basarabia a fost, deci el a murit în 2002, şi el a fost şi-n 2001 în România şi Basarabia. A venit tot timpul, aşa bolnav cum era. În ultimul an, mergea cu un cadru. Când l-am văzut la aeroport cu cadrul, m-a pufnit plânsul, dar până a ajuns el jos a trebuit să mă prefac că sunt veselă, că râd, că nu vroiam să mă vadă el aşa disperată. Au fost momente foarte grele şi foarte triste, pentru că toată viaţa ne-am chinuit: refugiu, sărăcie, închisoare, toate „plăcerile” acestei lumi le-am trăit eu personal.

Vă rugăm să daţi un sfat tinerilor de azi, pentru tinerii basarabeni, în mod deosebit.

Nu ştiu dacă sunt chiar în măsură să dau sfaturi, că eu în viaţa mea am făcut extrem de multe greşeli, dar primul sfat este: întroarcerea la Hristos, întoarcerea la morală şi la cunoaşterea istoriei patriei. Nu ştie nici unul nimic. Discută cu un tânăr de 20 de ani din România și vezi că nu cunoaşte nici istoria României, în linii mari, nu vreau să spun amănunte. Sunt de o ignoranţă, care pe mine mă sperie, dar asta este. Dacă îl ai pe Dumnezeu şi dacă ai morală, duci o viaţă morală, nu vorbesc de înaltă moralitate, să te călugăreşti neapărat, o viaţă obişnuită, dar să respecţi nişte reguli, fără asta nu se poate nici cultură să ai, pentru că nu te interesează nimic. Pe tineretul de azi îl interesează doar plăcerea şi banii, dar plăcerea ieftină, nu o să vezi pe unul îndrăgostit de artă, îndrăgostit de muzică. Da, le place muzica, asta care după mine este zgomot ritmat, altceva nu zice, e zgomot ritmat. Eu nu suport muzica de azi, asta care se cântă, dar uneori, am o prietenă de vârsta mea, şi-mi spune: „Ei, noi suntem depăşite, probabil că nu avem dreptate noi, probabil că tineretul ăsta are dreptate”, poate că sunt depăşită, e normal la vârsta mea. Dar totuşi, tineretul lasă foarte mult de dorit. Şi-ar trebui să încerce, dar cine să se ocupe? Ca să existe un reviriment în mentalitatea românilor şi în morală, va trebui să apară cineva, o mare personalitate, cu o mare carismă, dar aşa ceva n-a apărut, nu ştiu. Poate voi o să prindeţi vremuri mai bune, dacă o să vă luptaţi şi o să vă menţineţi pe linia de plutire a moralei, a religiei, dacă nu o să vă intereseze numai partea materială.






vineri, 2 decembrie 2011

Cuvantul care zideste

„Patru lucruri sunt rele, si daca unul din acestea are omul, nu poate sa se pocaiasca si rugaciunea lui nu este primita de Dumnezeu :

1. Mandria, cand socoteste ca vietuieste bine;
2. Ca multi se folosesc si se zidesc din intalnirea si vorbirea cu el;
3. Ca vietuirea sa place si lui Dumnezeu si oamenilor ; si:
4. Ca cu adevarat s-a izbavit de pacatele sale cele multe dupa ce s-a departat in pustie.

Daca acestea le socoteste omul despre sine nu vietuieste Dumnezeu intru el”.


(Sfantul Paisie de la Neam, Crinii Tarinii)

miercuri, 30 noiembrie 2011

Acolo este tara mea...






Acolo unde-s nalţi stejari
Şi cât stejarii nalţi îmi cresc
Flăcăi cu piepturile tari,
Ce moartea-n faţă o privesc;

Acolo, unde-s stânci şi munţi,
Şi ca şi munţii nu clintesc
Voinicii cei cu peri cărunţi
În dor de ţară strămoşesc;

Şi unde dorul de moşie
Întotdeauna drept a stat
Şi bărbăteasca vitejie
A-mpodobit orice bărbat;

Acolo este ţara mea,
Şi neamul meu cel românesc!
Acolo eu să mor aş vrea,
Acolo vreau eu să trăiesc!

Acolo unde întâlneşti
Cât ţine ţara-n lung şi-n lat
Bătrâne urme vitejeşti
Şi osul celor ce-au luptat;

Şi unde vezi mii de mormane
Sub care-adânc s-au îngropat
Mulţime de oştiri duşmane,
Ce cu robia ne-au cercat;

Acolo este ţara mea
Şi neamul meu cel românesc!
Acolo eu să mor aş vrea,
Acolo vreau eu să trăiesc!






Versuri: Ioan Nenitescu






La multi ani, Romania!



La multi ani, romane!



Ziua nationala

Astazi la predica Parintele ne-a intrebat....Oare nu astazi este ziua nationala, ziua Sfantului Andrei, ziua increstinarii noastre si ziua renasterii in Adevar?

"Pe propovaduitorul credintei la geto-daci si slujitor al Cuvantului, pe Andrei cel dintai chemat sa-l laudam, ca pe stramosii nostri i-a adus la cunostinta lui Hristos, crucea in maini tinand si izbavind din inselaciunea vrajmasului sufletele lor, pe care le-a adus la Dumnezeu ca dar bine primit. Pe acesta, toti romanii sa-l laudam si sa-l cinstim, ca sa se roage neincetat lui Hristos Dumnezeu, ca sa ne fereasca de toata rautatea si sa mantuiasca sufletele noastre". (Stihira glasului 6 la Utrenia din 30 noiembrie cu unele adaptari).




La multi ani tuturor celor care poarta numele Sfantul Apostol Andrei!

luni, 28 noiembrie 2011

Conferinta la Tomis pe 1 decembrie

PROVIDENTA DIVINA

ŞI IN CE CHIP O VEDE SUFLETUL ROMÂNESC



IEROMONAH IOAN BUTE

JOI 1 DECEMBRIE 2011, ORA 18:00

CURTEA BRANCOVENEASCA

intrarea libera

sâmbătă, 26 noiembrie 2011

La icoana Sfantului Stelian

Încã de tânãr, Sf. Stelian se detaseazã de iluziile acestei lumi, împarte bunurile sale sãracilor si îmbrãtiseazã viata monahalã. Ca monah duce o viatã retrasã, trãind într-o pesterã. Acolo devine curând un mijlocitor la Dumnezeu pentru usurarea bolnavilor, în special pentru tãmãduirea copiilor bolnavi si a femeilor care nu pot naste. Datoritã acestui fapt sfântul rãmâne un mijlocitor si în zilele noastre.


Iata, Eu si pruncii pe care Mi i-a dat Dumnezeu.
(Evrei2, 13)
Iata, fiii sunt mostenirea Domnului, rasplata rodului pantecelui.
(Ps. 126, 3)



Rugaciune la icoana Sfantului Stelian

Cuvioase Parinte Stelian, sprijinitorul si calauzitorul in rugaciunile noastre, patimile trupesti biruind si impreuna cu ingerii locuind, privesti neincetat marirea cea gatita sfintilor, de lumina cereasca umplandu-te. Acum, in marirea cereasca vietuind si inaintea Imparatului Hristos stand, nu iuta pe credinciosii care au indrazneala, inalta rugaciuni si cer sprijinul tau. Cel ce de la sanul maicii tale ai fost sfintit, si vas ales al Duhului Sfant te-ai aratat, luand sub ocrotirea ta pe mame si pe copii, ferindu-i de intristare si de boala, arata-te grabnic vindecator al suferintelor si al bolilor sufletesti si trupesti ale celor ce te lauda pe tine.
Cel ce din pustiul Paflagoniei ai facut loc de preamarire a Sfintei Treimi, fa si din pustiul inimilor noastre tarina bine-placuta a harului dumnezeiesc, in care sa infloreasca crinii cei mantuitori ai credintei si sa se inmulteasca roadele sfintitoare ale faptelor bune; ocroteste cu rugaciunile tale familiile si pe copiii nostri, cerand de la Milostivul Dumnezeu iertare de pacate, sanatate si mantuire, ca prin tine si impreuna cu tine sa laudam numele cel sfant al Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.



Sfinte Steliane, roaga-te lui Hristos Dumnezeu pentru pruncii nostri!

'Mărturie athonită'






luni, 21 noiembrie 2011

Inregistrarea conferintei: "VINDECARILE PARANORMALE"

sustinuta la Curtea Brancoveneasca de Protos. Justin Petre si Prof. Ioan Vladuca




duminică, 20 noiembrie 2011

Prima bruma

Dupa mai multe zile friguroase, in dimineata acestei duminici am gasit natura impodobita. Totul era alb si curat, iar dealurile pareau unite cu cerul...abia acum simt cu adevarat ca iarna e aproape, si ca putin mai este pana ni se va naste noua un Mantuitor...










Va doresc o saptamana cu pace!
Liliana

marți, 15 noiembrie 2011

Postul este prin excelenta o stare a Bisericii

În întelepciunea ei, Biserica a rânduit ca înaintea fiecãrei mari sãrbãtori sã fie o perioadã specialã, de pregãtire a crestinului, prin post si rugãciune. Astfel, în fiecare an, la 15 noiembrie începe Postul Crãciunului

Pentru noi cei de astãzi a posti este tot mai greu. De ce? Pentru cã, în primul rând, nu mai cunoastem sensul adevãrat al postirii. A posti nu înseamnã doar sã nu mãnânci carne, lapte si ouã ci mult mai mult. E nevoie de o întelegere mai profundã a omului- trup si suflet: trupul exprimã persoana, este templu al Duhului Sfânt pe care suntem chemati sã-l curãtim si sã-l transfigurãm împreunã cu sufletul. A posti înseamnã, deci, a ne îngriji în aceeasi mãsurã de trup si de suflet. Postul cel adevãrat, zice Biserica în cântãrile sale, este înstrãinarea de rãutate, înfrânarea limbii, lepãdarea mâniei, depãrtarea de pofte, de clevetire, de minciunã si de jurãmântul mincinos.
Pentru a ajunge însã la aceastã mãsurã a postului duhovnicesc o treaptã absolut necesarã este împlinirea postului trupesc. Acesta nu este un simplu regim alimentar ci este mai ales un mijloc de disciplinare a simturilor, a instinctelor si a întregi noastre fiinte. Temeiul sau argumentul acestui post trupesc (alimentar) îl avem din exemplul vietii edenice (raiul) si din experienta de veacuri a Bisericii.
Pe de altã parte, se uitã un lucru esential: postul este prin excelentã o stare a Bisericii, o împreunã lucrare a tuturor si a fiecãruia în parte pentru dobândirea Împãrãtiei lui Dumnezeu.
Si nu în ultimul rând postul - acum Postul Crãciunului - este vremea în care trebuie si putem sã ne înmultim rugãciunile si sã ne curãtãm sufletul mãrturisindu-ne pãcatele, greselile si neputintele prin Taina Spovedaniei. Astfel, fiind pregãtiti sufleteste si trupeste, sã putem primi înlãuntrul fiintei noastre, asa precum odinioarã ieslea din Bethleem, pe Hristos cel viu, arvuna vietii noastre.
Doar înteles astfel postul îsi justificã sensul si exprimã în acelasi timp semnul libertãtii si al biruintei vointei. Îndrãzniti, acesta este îndemnul lui Hristos.
Pr. Sabin Vodã



sursa



Va doresc post cu folos!



Cu drag,
Liliana

sâmbătă, 12 noiembrie 2011

Pomenirea Sfantului Ioan Gura de Aur

"Nu-i nici o vinovăţie să mănânci. Domnul fie slăvit!… Ceea ce strică este pofta nesăţioasă, îmbuibarea peste ceea ce trebuie, umflarea stomacului până la refuz. Tot aşa cu vinul. A-l folosi cu măsură, nu-i nici o greşeală. Greşeala e a te da beţiei şi a fi necumpătat, a-ţi perverti folosinţa minţii. Dacă slăbiciunea voastră trupească nu vă îngăduie să treceţi ziua fără să mâncaţi, nici un ins înţelept nu v-ar putea ţine de rău.

Stăpânul nostru e blând şi cu omenie, nu ne cere de nimic peste puterile noastre. Dacă ne cere să ne înfrânăm de la mâncare şi să postim, aceasta nu-i fără un temei şi nu aşa, numai ca să stăm fără să mâncăm, ci pentru că dezlipindu-ne de lucrurile acestei lumi, să ne încredinţăm celor ale sufletului în toată vremea care ne stă la îndemână.

Dacă am duce viaţa într-un duh cumpătat, dacă toată vremea noastră slobodă ar fi hărăzită lucrurilor duhovniceşti, dacă ne-om atinge de hrană numai pentru a ne îndestula nevoile şi vom folosi întreaga noastră viaţă în lucrări bune, n-am avea ce face cu ajutorul pe care ni l-ar da postul. Dar firea omenească trândavă fiind, atrasă mai ales spre moleşeală şi bucurie, stăpânul nostru, cel plin de bunătate, ca un duios părinte, a închipuit pentru noi leacul postului, ca să smulgă moliciunea din inimile noastre şi să ne facă să ne strămutăm grija de la lucrările lumii acesteia la cele duhovniceşti… "
(Temeiul postului)




Stihuri:



1. Auziti acestea toate popoarele. Ascultati toti cei ce locuiti in lume.

Marindu-te pe tine, sfintitorule Parinte Ioane Gura de Aur si cinstim sfanta si cinstita pomenirea ta; ca tu te rogi pentru noi lui Hristos, Dumnezeu nostru.

Veniti toti, intr-un glas sa laudam pe Ioan Gura de Aur, zicand: pe invatatorul cel de obste.

2. Gura mea va grai intelepciune si cugetul inimii mele pricepere.
3. Doamne, iubit-am bunacuviinta casei tale si locul salasluirii slavei Tale.
4. Gura dreptului graieste intelepciune si limba lui rosteste dreptate.
5. Intru pomenire vesnica va fi dreptul, de auzul rau nu se va teme.
6. Fericiti sunt cei ce locuiesc in casa Ta, in vecii vecilor Te vor lauda.




Acatistul Sfântului Ioan Gură de Aur alcătuit de ieroschimonahul Paisie (Olaru)



aici




Sfinte Ioan Gura de Aur, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi!

miercuri, 9 noiembrie 2011

Conferinte la Tomis- "VINDECARILE PARANORMALE"




CU PROTOS. JUSTIN PETRE SI PROF. IOAN VLADUCA


JOI, 10.11.ORA 18 LA CURTEA BRANCOVENEASCA






intrarea este libera

Sfantul Nectarie Taumaturgul




video


S-a născut la 1 octombrie 1846, în oră­­șelul Silivria din nordul Greciei. La botez a primit numele de Anastasie, fiind al treilea copil din cei șapte pe care i-au avut părinții săi Maria și Dimos Kefalas. Sfântul Ierarh Nectarie de la Eghi­na este unul din cei mai iubiți și căutați sfinți din Grecia de astăzi. S-a născut la 1 octombrie 1846, în oră­­șelul Silivria din nordul Greciei. La botez a primit numele de Anastasie, fiind al treilea copil din cei șapte pe care i-au avut părinții săi Maria și Dimos Kefalas. Primii ani de școală i-a făcut în orășelul natal, dovedindu-se un copil inte­ligent și dornic de învățătură, foarte atras de biserică și sfin­tele slujbe. În 1868, la vârsta de 20 de ani, pă­ră­sește Constantinopolul și pleacă în insula Hios. Aici, în satul Lithi, s-a os­tenit ca în­vățător timp de 7 ani, edu­cându-i nu numai pe elevi, ci și pe săteni, îndemnându-i la evlavie și virtute, dându-le exemplu de viață plăcută lui Dum­ne­zeu, ducând un trai simplu, mai mult ascetic, în înfrânare și lucrarea virtuților. În 1873, părăsește satul și vine la Mă­năstirea „Nea Moni“ („Noua Mănăstire“), pentru a se consacra vieții monahale. După o ucenicie de trei ani, este tuns în monahism cu numele de Lazăr, în ziua de 7 noiembrie 1876. În ziua de 15 ianuarie 1877, a fost hirotonit diacon de către Mi­tro­politul Grigorie de Hios, prilej cu care i se schimbă numele din Lazăr în Nectarie. În ziua de 23 martie a anului 1885, este hirotonit preot de către Patriarhul Sofronie al Alexandriei, iar pe 6 august, du­hovnic și mare arhimandrit pe seama Reprezentanței patriar­hale de la Cairo. În ziua de 15 ianuarie a anului 1889, este hi­rotonit Mitropolit de Pentapole, în bise­rica Sfântul Nicolae din Cairo. Toți creștinii, nu doar din Cairo, ci și din tot Egiptul, îl priveau cu admirație și vorbeau cu mult respect despre el, zicând: „Iată-l pe cel mai vrednic slujitor al Dom­nului; iată-l pe cel care este vrednic de scaunul patriarhal al Alexandriei!“ Popularitatea de care se bucura Sfântul în rândul maselor largi de credincioși a avut ur­mări nefaste pentru dânsul, căci i-a umplut pe unii de otrava invidiei. Aceștia au început să-l defăimeze pe Sfântul Nec­tarie în fața Patriar­hului Sofronie. Eforturile Sfântului de a se dezvi­no­văți au fost zadarnice. A fost alungat de­fi­nitiv din Egipt. Părăsește Egiptul și ajunge la Atena în anul 1889. Cu mare greutate reușește să obțină un post de predicator la Evia. Dreptcredincioșii de aici, ca și cei din Ale­xandria, nu încetau să dea însă slavă lui Dum­nezeu pentru că trimisese în mij­locul lor un asemenea propovăduitor al adevărului Său. În luna martie a anului 1894 i se în­cre­dințează conducerea Seminarului Teo­logic „Ri­za­rion“ din Atena. Instalarea lui oficială ca di­rector a avut loc pe data de 13 martie 1894. Ajuns director al Seminarului, Sfântul se ostenește cu dumnezeiască râvnă pentru a sădi dragostea de Domnul în sufletele elevilor săi, dar și pentru a le îmbunătăți pregătirea teore­tică, pentru a le asigura tot ce era necesar ca ei să de­vină vrednici slujitori ai alta­rului și lu­mi­­nători ai poporului. Noul director a restabilit bunele obi­ceiuri, purtându-se atât cu elevii, cât și cu profesorii, ca un părinte plin de dragoste și câștigând respectul și admirația tuturor. Părintele direc­tor le era un exem­­plu viu și cu neputință de dat uitării. În paralel cu munca deosebit de os­teni­toare de la seminar, Sfântul își con­tinuă și activitatea ca duhovnic, slujitor al Bisericii și mare iubitor de săraci. În luna iulie a anului 1898, imediat după încheierea anului școlar, Sfântul vi­zi­tează pen­tru prima dată Muntele Athos, unde rămâne o lună întreagă, trecând pe la cele mai de seamă mănăstiri și schituri. În 1904, bolnav deja, Sfântul se pen­sio­nează după o slujire de 14 ani, care avea să ră­mână veșnic în amintirea tu­turor celor pe care îi îndrumase. Sfântul Nectarie se retrage defi­nitiv în insula Eghina și se consacră, pentru tot restul vieții, cu apro­barea Mitropolitului Teoclit al Atenei, ri­dicării mănăstirii, căreia îi dă hramul „Sfânta Treime“. Cuviosul urmă­rea cu străș­­nicie respectarea rânduielilor Sfin­ților Părinți și a celorlalte reguli mo­nahale, îngrijindu-se de deplina res­pec­tare a poruncilor lui Hristos. A interzis orice lucru nepotrivit și, ca un părinte iubitor, a sădit în sufletele mai­cilor frica de Dumnezeu, evlavia, cucer­nicia, dra­gostea față de aproapele, as­cultarea de Biserica lui Hristos, el însuși trăind ca un călugăr și ascet desăvârșit, cumpătat la mâncare, simplu în purtări, fără răutate, smerit și blând cu inima. Începând cu anul 1919, suferințele tru­pești ale pă­rintelui încep să se intensifice. Nimeni n-a știut de boala lui până în 1919, când a mers să se închine unei i­coane făcă­toare de minuni a Maicii Dom­nului, aflată într-o mănăstire situată nu departe de „Sfânta Treime“. Aici a rămas în jur de două săptă­mâni în rugăciune, meditație și reculegere. Domnul îi desco­perise că peste puțin timp îl va lua la Sine. Pe 20 septembrie, la stăruința mai­cilor, este internat, pentru tratament, în spitalul Areteio din Atena, unde va ră­mâne cincizeci de zile. Pe data de 8 no­iembrie a anului 1920, după o scurtă suferință, fericitul său suflet a intrat în pacea fără de sfârșit a Domnului. Era în vârstă de 74 de ani. Cinstitele sale moaște începuseră deja să izvorască mireasmă preafrumoasă; de pe față i se prelingea mir. În­dată a fost dus la Eghina, la mă­năstirea ridicată de dânsul, pentru a fi înmormântat acolo. În anii ce au urmat după îngropare, mor­mântul Sfântului Nectarie a fost deschis în re­petate rânduri. Trupul său a fost găsit întreg și neatins de stricăciune, răspân­dind mireasma sfințeniei ca un vas ales al Duhului Sfânt. Părticele din moaștele Sfântului Nec­tarie, ca și ale multor altor sfinți, au fost împărțite mai mul­tor biserici. Pe data de 2 septembrie a anului 1953, părțile din moaște care fuseseră dăruite spre bine­cuvântare au fost din nou adunate, în prezența Mitropolitului Procopie, precum și a numeroși clerici, monahi și cre­din­­cioși simpli. Mireasma cerească ce a um­plut îndată întregul ținut nu poate fi descrisă în cuvinte. În 1961, Sfântul Nec­tarie a fost canonizat de către Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol, având ziua de prăznuire 9 noiembrie.



sursa

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Postări populare