luni, 30 mai 2011

"Un om de idei, in slujba realitatii" -teologul Radu Preda


"Daca asceza nu este o vocatie autentica, poate degenera rapid intr-o "cariera"

Doctor in Teologie ortodoxa la Universitatea Babes-Bolyai din Cluj-Napoca, cu studii la Heidelberg, Salonic si Hanovra, director al Institutului Roman de Studii Interortodoxe, Interconfesionale si Interreligioase, Radu Preda este o prezenta constanta in paginile revistelor teologice, dar si in presa laica, unde i se cere frecvent opinia de expert. S-a facut remarcat mai ales prin discursul lipsit de echivoc, privitor la problemele aparute in Biserica Ortodoxa Romana. A publicat mai multe volume de studii si eseuri despre raportul dintre ortodoxie si politic, si de teologie sociala. Prima sa carte a fost "Jurnal cu Petre Tutea" (1992), o evocare
a ganditorului crestin caruia i-a fost alaturi in ultimii doi ani de viata, iar cea mai recenta este "Revenirea lui Dumnezeu. Studii social-teologice" (2011).

"Am avut gandul calugariei. Din fericire, nu s-a concretizat"

- Domnule Radu Preda, v-ati "nascut" crestin sau v-ati "facut"? Altfel spus: ati crezut dintotdeauna si ati trait mereu credinta?

- Nu cred ca se "naste" nimeni intr-o credinta articulata ca atare, ca este, ca sa zic astfel, "predestinat". Folosind un joc de cuvinte, doar aparent superficial, noi suntem si devenim, in acelasi timp, crestini. Adica primim o zestre spirituala pe care insa o constientizam treptat, de la o etapa la alta a vietii. La unii, acest proces dureaza mai mult, la altii, mai putin. Exista si categoria celor care nu "ajung" niciodata, din diferite cauze, la asumarea si trairea credintei. Astfel de oameni traiesc nu in necredinta, atata vreme cat nu se considera atei sau liberi cugetatori, ci mai curand in amnezie, in uitare. Au "uitat" ce sunt si mai ales ceea ce pot "deveni".

- Care este cea mai veche amintire pe care o aveti legata de credinta in Dumnezeu?

- Evident, slujbele de la biserica. Mergeam cu mama - iata rolul pe care il au parintii in transmiterea credintei! - la biserica, mai ales la o manastire din oras (Galati n.n.), unde era un preot batran, foarte bland, care ma fascina, mai ales prin aerul in care era invaluit. In fapt, mersul la biserica insemna pentru mine, copilul, o experienta inainte de toate senzoriala: mirosea altfel (mai curat si mai parfumat decat afara), lumina era altfel (noi stateam acasa ore intregi pe intuneric, in acele pauze impuse de regim), culorile mai intense (in comparatie cu griul blocurilor), sunetele de alta calitate (nu intelegeam nimic, dar cantarile ma leganau cumva). Pe scurt, totul era altminteri. Imi mai aduc aminte si de faptul ca, inaintand in varsta si incepand sa analizez sensul celor pe care le auzeam si vedeam in biserica, ma uimea porunca preotului, ca nimeni dintre cei "chemati" sa nu ramana. Mai mult, preotul revenea insistent cu indemnul! Asta ma facea sa ma uit in jur dupa cei "chemati", cu toate ca si eu ma simteam oarecum un "chemat". Sigur, ulterior aveam sa inteleg sensul spuselor liturgice, faptul ca ele se refereau la cei inca necrestinati si chemati la botez etc.

- Tineretea este, prin excelenta, un anotimp al impulsiunilor senzoriale, mai putin propice ascezei. Cu toate acestea, in Romania, cel putin, exista, de doua decenii incoace, o afluenta de tineri spre manastiri. Conteaza varsta in trairea credintei?

- Pot vorbi doar despre mine. Or, in ceea ce ma priveste, tineretea biologica, adica varsta intre 20 si 30 de ani, aproximativ, nu a fost neaparat inclinata spre ascetism. Am cunoscut colegi de generatie care au luat drumul manastirii si unii chiar au ramas acolo, au inaintat duhovniceste si bisericeste, dovedind o admirabila inzestrare, pe care am pretuit-o si o pretuiesc fara rezerve. La fel, am cunoscut si colegi de generatie sau mai tineri care au facut acest pas fundamental spre calugarie doar pentru a "bifa" o cerinta preliminara hirotoniei episcopale. Doar Dumnezeu stie ce este in sufletul lor! Cert este ca asceza, daca nu este o vocatie autentica, poate degenera rapid intr-o "cariera". Eu mi-am asumat tipul ascetic indirect: sa citesti, sa scrii, sa petreci ore intregi in biblioteca, sa mergi la conferinte si sa te angajezi in discutii de fond, sa te pregatesti, sa cauti, sa cercetezi, sa doresti recuperarea unei Traditii in parte uitate si sa privesti in prezent cu ochii atintiti spre viitor - toate acestea nu sunt posibile fara renuntari, fara sacrificii, chiar daca din exterior lucrurile nu se vad.

- Ati fost tentat vreodata de ideea de calugarie?

- Da, am avut gandul acesta. Din fericire, nu s-a concretizat. La momentul in care cochetam cu ideea, sunt sigur ca nu aveam nici un fel de dar sau de inzestrare pentru a deveni un monah "de Doamne ajuta"!

"Am mare evlavie la Sfantul Antim Ivireanul"

- Aveti evlavie mai mare la un anume sfant?

- Da, am un sfant "preferat"! Este Sfantul Antim Ivireanul. Georgian de origine, invatand limba romana ca nimeni altul, tipograf si om de cultura, artist, poliglot, filantrop, demn in decizii si curajos in asumarea consecintelor, pana la moartea martirica, Sfantul Antim este ctitorul manastirii din Bucuresti unde se afla Biblioteca Sfantului Sinod si in care am petrecut cativa ani rodnici de lectura si acumulari. Pe aceasta cale am ajuns la el.

- Exista o rugaciune pe care o rostiti mai des sau la mare nevoie?

- Imi vin in minte toate rugaciunile ocazionale din Cartea de rugaciuni diortosita de Mitropolitul Bartolomeu si pe care am avut privilegiul de a o edita cand eram directorul editurii Renasterea de la Cluj. Cum insa timpul nu are mereu rabdare cu noi, tot rugaciunea lui Iisus ramane cea mai scurta si "la obiect" forma de a "bate" la poarta lui Dumnezeu pentru a cere ajutor.

- Ati trait vreun eveniment pe care il considerati miraculos?

- Mai multe! Cand ma gandesc la primele calatorii in strainatate, fara prea multi bani, la modul cum am fost ocrotit de posibile incidente, la unele momente de boala, dintre care doua au fost chiar la limita, la intalnirile neplanificate cu oameni si situatii din care am invatat mai mult decat din toate cartile posibile - toate acestea, alaturi de multe altele, sunt tot atatea "dovezi" ale purtarii de grija a proniei.

- Intr-un moment mai greu al vietii dvs. ati simtit ca v-a fost de ajutor simplul fapt de a crede?

- In toate clipele de incercare. Fara exceptie.

- De ce ati urmat teologia? Voiati sa va preotiti sau ati vrut sa cunoasteti mai profund invatatura de credinta?

- Si una, si alta. Initial, spre finalul liceului, ma gandeam sa urmez filologia. Eram olimpic la romana, imi placea literatura, visam sa scriu. Aveam, cu alte cuvinte, toate datele unui tanar "talentat" si, in consecinta, studiul literelor venea de la sine. Teologia ma preocupa si ea, dar ca "hobby", ca sa zic asa. Am descoperit destul de timpuriu pe Sfintii Parinti, pe care ii gaseam in cartile bibliotecii episcopale din Galati, orasul meu de bastina, la care aveam acces doar prin bunavointa generoasa a unui preot de mare cultura, Eugen Dragoi.

Tot prin el aveam sa il cunosc si pe parintele Jechiu, un adevarat bibliofil, in casa caruia am petrecut, insumat, cel putin doi ani de zile. Biblioteca lui era pur si simplu fascinanta. Cartea veche (avea chiar un incunabul) se invecina cu aparitiile de ultima ora, ziarele din perioada interbelica erau o sursa de informatii uimitoare, de care nu auzisem la scoala (ne aflam inainte de 1989). In plus, prin mijlocirea regretatului istoric Paul Paltanea, fost detinut politic si devenit dupa 1990 membru al Academiei Romane, am avut acces si la fondul "discret" al bibliotecii "V. A. Urechia". Acolo am citit pe autorii nostri din interbelic si acolo avea sa ma surprinda, in decembrie 1989, caderea comunismului. Decizia de a urma, totusi, teologia a fost una de moment. Am luat-o dupa cateva dialoguri, atat cu doamna Zoe Dumitrescu-Busulenga, pe care o stiam de mai multi ani, in calitatea ei de presedinta a juriului la olimpiadele nationale de limba si literatura romana, cat mai ales cu Parintele Staniloae. Acesta mi-a povestit propria lui cautare, intre filologie si teologie, intre Bucuresti si Cernauti, fapt care a intarit indemnul pe care mi-l daduse deja Parintele Anania, pe care il cunoscusem cu putin timp inainte, la o lansare de carte, in capitala. Acum, in ce priveste marele dar al preotiei, el este, in continuare, o dorinta pe care nu as putea sa va spun cand am sa o ostoiesc. Pentru moment, incerc sa imi asum responsabilitatea de laic, o functie vitala in Biserica si mai ales in misiunea acesteia in societate.

"Nu am cunoscut decat foarte putini oameni, inclusiv dintre cei tineri, care sa aiba curiozitatea, deschiderea si flexibilitatea lui Petre Tutea sau a Parintelui Anania"


- Ati fost prieten si ucenic al mitropolitului Bartolomeu Anania si al lui Petre Tutea. Ce ati invatat mai de pret de la ei?

- In preajma lui Petre Tutea nu am stat atat de mult. Insumat, aproximativ doi ani. Pe Parintele Anania l-am cunoscut in 1990, si legatura noastra, marcata de momente dintre cele mai diferite (semn al unei prietenii autentice!), a durat pana la moartea acestuia, la finele lunii ianuarie a acestui an, adica mai mult de doua decenii.

De la amandoi am invatat cel putin un lucru de baza: sa fii tare in ceea ce iti propui ca principiu de viata, credinta sau conduita etica. Sigur, nu mereu poti sa fii la inaltimea rigorii auto-impuse, dar ai cel putin un punct de reper. Te poti redresa. Ai unde reveni. Or, acesti doi oameni cu adevarat mari au trait pe propria lor piele, pana la capat, ceea ce, scris sau rostit, pare doar o idee, o figura de stil. Nu. Ei si-au asumat, fiecare in felul sau, drumul. Fara sa cada in obsesii sau reductii. De fapt, nu am cunoscut decat foarte putini oameni, inclusiv dintre cei tineri, care sa aiba curiozitatea, deschiderea si flexibilitatea lui Petre Tutea sau a Parintelui Anania. La orizontul credintei, siluetele lor se contureaza cu claritate: nu au fost bigoti, au cultivat o religiozitate discreta, fara stridente, decenta, tradusa cotidian in multa, foarte multa umanitate, caldura, dor de comuniune si solidaritate. Au trait invecinarea cu Dumnezeu prin invecinarea cu oamenii. S-au daruit. Fara sa isi propuna sa fie modele, au ajuns repere, in raspar cu epoca noastra buimaca si superficiala.

- Sunteti profesor la Cluj si in strainatate de multi ani. Prin ce se deosebeste profesorul de teologie de alt fel de dascali? Simtiti ca faceti mai mult decat sa invatati studentii despre o "teorie"? Teologia implica si traire? Afectiune?

- Teologia, ca materie academica, nu poate fi asumata decat ca pe un drum personal de cunoastere. Altminteri, este o ideologie printre altele. Frumoasa, inaltatoare chiar, dar o ideologie, adica o constructie de idei si viziuni care, insumate, nu iti pot spune insa nimic despre Dumnezeu si experienta personala a dialogului cu Acesta.

Profesorul de teologie este de aceea probabil cel mai implicat afectiv dascal in materia pe care o prezinta studentilor. Am cunoscut, in tara si in strainatate, multe "tipologii" profesorale in domeniu: de la cel pietist, la rigoare antiacademic, la cel apasat "stiintific", pretins a fi deasupra oricarei emotii sau marturii personale. Din experienta de pana acum, de peste un deceniu, pot spune ca nu exista mai periculosi detractori, voiti sau involuntari, ai numelui lui Dumnezeu decat teologii "de meserie", credinciosii "profesionisti". In ceea ce ma priveste, sunt un teolog "implicat". Nu imi sunt indiferente continuturile pe care incerc sa le traduc pe intelesul colegilor mei mai tineri, studentii. Nu pretind ca am metode didactice speciale, dar pun suflet in ceea ce spun si fac. Ca nu imi "iese" tot timpul, asta este o dovada a limitelor cu care trebuie sa ne impacam sufleteste.

"Celui care i s-a dat mult, mult i se va cere".


Are o datorie mai mare fata de Dumnezeu un intelectual credincios?

- Nu ma simt prea confortabil cand se vorbeste despre intelectual ca despre un reprezentant al unei specii. In plus, intelectual credincios mi se pare, la rigoare, un pleonasm. Sa nu uitam ca orice forma avansata de cunoastere se echilibreaza prin recursul la ceea ce nu poate fi cunoscut, stiinta si religia fiind astfel fetele aceleiasi medalii. Inteleg prea bine la ce va referiti. La noi, mai ales dupa 1989, termenul de intelectual a capatat o acceptiune la limita dintre activist civic, contestatar perpetuu, director de opinie si "lichea" in solda unora cu bani si interese. Nu mai este deloc onorabil sa fii catalogat intelectual. Daca esti al lui Basescu?! (Rade) Apoi, legat de credinta, intelectualul religios este suspectat automat (de catre intelectualii non sau anti-religiosi) de fundamentalism, de incorectitudine politica. Atat eu cat si prietenii mei, cititori si autori de carti, nu ne consideram altceva decat suntem: oameni de idei in slujba realitatii. In raport cu Biserica, suntem laici, adica ne asumam locul si rolul. Nu dorim sa avem alt loc sau sa fim tratati special, insa nici suspectati si tinuti la distanta, dispretuiti in masa.

"Degeaba propovaduim reforma morala, daca nu incepem de la radacina raului"

- Care sunt, in opinia dvs, pericolele majore pentru un om credincios si ce atitudine trebuie sa adoptam fata de ele?

- Contrar imaginii potrivit careia vremea noastra este "mai rea" decat cea anterioara, eu pledez pentru constientizarea faptului ca raul este o constanta a istoriei umanitatii cazute in pacat. Altfel spus, ispitele de azi nu sunt radical diferite de cele de ieri sau de maine. Ele isi schimba infatisarea, metodele eventual. Astfel, prin mijloacele de comunicare in masa sau prin sistemele sofisticate bancare, ispitele sunt azi altminteri decat in urma cu un secol. In esenta, insa, ne confruntam cu aceeasi pofta de castig, cu acelasi egoism etc. care au insotit omul de la Adam incoace si pentru vindecarea caruia a avut loc Intruparea, Moartea si Invierea Mantuitorului Iisus Hristos. Trebuie sa fim vigilenti, sa nu ne lasam amagiti de acelasi rau luand mereu noi chipuri. Nici sa privim propria lume ca fiind pierduta, dar nici sa fim naivi, ca binele poate triumfa complet si definitiv aici, in istorie. Sa luptam pentru dreptate, sa propovaduim Evanghelia, sa depunem marturia vietii noastre, insa fara false sperante ca acum si aici putem schimba radical ceva. Ceea ce putem este sa schimbam in mic ceea ce va fi transfigurat in mare, la finele veacurilor, sa nu cadem in depresia de a vedea cum lumea nu se schimba spre bine, dar nici sa fim mai entuziasti decat este cazul. Discernamantul este celalalt nume al maturitatii spirituale. Iata de ce, orice sperietoare apocaliptica, de la cipuri la cipsuri!, este improprie din punct de vedere duhovnicesc.

- De ce slabiciuni mai importante credeti ca sufera Biserica noastra?

- Dumnezeiasca prin fundament si vocatie, Biserica are in chip vadit o substanta umana. Or, la nivel institutional, adica tot uman, Biserica noastra se confrunta aproape cu aceleasi maladii care slabesc corpul social in ansamblu: treceri bruste, schimbari de ritm, modernizare in numele formelor fara fond, criza de oameni si idei etc. Nimic din ceea ce cunoastem din viata sociala de zi cu zi nu lipseste din cotidianul bisericesc. Din acest punct de vedere, BOR este cu adevarat o Biserica nationala, adica reflecta ca nimeni altcineva toate calitatile si defectele natiunii.

- Ati scris o carte despre comunism. Ce legatura are un fenomen politic cu teologia?

- Daca tinem cont ca, ideologic si practic, comunismul s-a dorit o "religie atee", cum se exprima foarte potrivit Berdiaev, este mai mult decat evidenta legatura cu teologia. Ateismul agresiv, viziunea strict materialista asupra omului, redus la o masa biologica de care statul dispune precum un copil de figurile lui de plastilina, mutilarea constiintelor prin indoctrinare, distrugerea ierarhiilor bazate pe merit, mentinerea societatii in frica si mizerie - toate aceste manifestari ale comunismului, cu urmari pe termen lung, nu pot lipsi de pe agenda gandirii social-teologice. Degeaba propovaduim reforma morala, daca nu incepem de la radacina raului. Inutil sa deplangem defectele societatii romanesti, daca nu ne intrebam de unde si cum s-au acumulat acestea, astfel incat sa le putem combate, cat de cat. Constiinta istorica este parte obligatorie a asumarii prezentului si a construirii viitorului.



preluare Claudiu Tarziu

sâmbătă, 28 mai 2011

Cum vom cunoaste voia lui Dumnezeu?

Voia lui Dumnezeu este şi începutul îndrumării duhovniceşti, cea care pune început faptelor bune şi dă măsura vieţii. Cum o vom cunoaşte însă?

Voia lui Dumnezeu se exprimă prin poruncile Lui, care se cuprind în Sfânta Scriptură. Poruncile tratează cu claritate multe aspecte. Astfel, aproape că nu există motiv de problematizare pentru aceste subiecte. N-avem decât să aplicăm simplu, în viaţa noastră de zi cu zi, ceea ce prevede legea dumnezeiască. Ce vom face însă când ne vom confrunta cu o problemă încurcată, a cărei dezlegare nu este exprimată direct şi clar în poruncile lui Dumnezeu?

În asemena situaţii, putem să dezlegăm aceste încurcături folosindu-ne fie de experienţa noastră, fie de experienţa altora. Alteori vom primi dezlegarea de la oameni evlavioşi şi cu discernământ sau vom fi îndrumaţi singuri, prin silogisme potrivite, combinând diferite porunci cunoscute. În cazuri speciale, Domnul ne va arăta tainic ce să facem, după ce ne-am rugat fierbinte. Ultimul mod ar fi cel mai bun, dacă inima noastră, izbăvindu-se de patimi, ar putea să audă clar glasul lui Dumnezeu. Sfinţii Părinţi au stabilit o regulă; să ne rugăm de trei ori, şi spre ce înclină inima noastră, aceasta să facem.

Deci, după ce aflăm voinţa lui Dumnezeu, indiferent de cale, trebuie să ne rugăm, cerându-i ajutorul, ca să-l punem în practică.

Sf. TEOFAN ZĂVORÂTUL



Va doresc duminica cu pace!

Liliana

vineri, 27 mai 2011

Prieten drag

" Prin sfinţii care sunt pe pământul Lui minunată a făcut Domnul toată voia întru ei. "

(Psalmul 15, 3)


Nu te vom uita, Sfinte. Nu vom uita multimea minunilor tale prin care a stralucit puterea adevaratului tau Stapan. Ajuta-ne ca pana la sfarsitul vietii noastre sa ramanem fii credinciosi ai Sfintei Biserici, ca sa nu incetam lauda: Aliluia!(Condacul 12)

Hristos a inviat!
Liliana

miercuri, 25 mai 2011

Miercurea fara cuvinte

Irina realizeaza "Miercurea fara cuvinte"
Ce este "Miercurea fara cuvinte"?
Miercurea , pe internet, bloggerii care participa la "Wordless Wednesday" ( "miercurea fara cuvinte"), posteaza pe blogul lor o fotografie (de preferinta proprie, si nu luata de pe net) care nu are nevoie de explicatii. De aici si titlul "wordless"- adica "fara cuvinte". Se considera ca fotografia vorbeste de la sine, astfel incat nu mai e nevoie de o descriere. Desigur, daca cineva doreste sa adauge cateva cuvinte nu e nici o problema.




Hristos a inviat!
Liliana

marți, 24 mai 2011

Mucenicie in viata de familie

Sa dai dovada de cuget mucenicesc,acolo unde este arena ta zilnica, in casa ta, fata de sotul si sotia ta!


Atunci cand barbatul vine de la munca obosit si iti vorbeste cu grosolanie, tu sa nu te manii. Cand el te ocoreste, tu nu-i raspunde; nu te certa cu el. Arata-i iubire, intelegere. Rabda. Daca sotia ta ti-a ars mancarea, tu nu striga la ea. Mananca ce-a gatit. Pune putina lamaie, ca sa fie mai gustoasa, si spune-i sotiei tale ca-i buna mancarea, incat sa nu-si dea seama ca i s-a ars.
Sa-mparateasca dragostea in casa! Cand vezi ca tovarasul tau de viata te nedreptateste, nu protesta ca ai dreptate. Nu are importanta daca ai sau nu dreptate. Nu conteaza cine e cel corect, ci ceea ce il odihneste pe celalalt. Leapada-ti egoismul, renunta la sinele tau. Pune-l pe primul plan pe celalalt. Asta-i moarte! Asta-i mucenicie!


Intr-o zi, ma grabeam sa vin la manastire, din Sfantul Munte, ca sa vorbesc si am luat taxiul ca sa ajung la timp. Pe drum, il intreb pe sofer: “Se intampla sa mananci vreodata impreuna cu sotia ta, la pranz sau seara?” Stiti, sarmanii taximetristi au o astfel de munca incat nici ei insisi nu stiu cand ajung acasa. “In fiecare zi”, - imi spune- “ la pranz si seara”. “Si cum reusiti ?! La ce ora mancati?” “Masa de pranz incepe de la 10 si poate ajunge pana la 4 dupa-amiaza, iar cea de seara de la 6 dupa-amiaza pana la 2 noaptea...” Adica de la 10 dimineata femeia lui avea mancarea pregatita si il astepta , la orice ora ar fi venit, ca sa mance impreuna! Iar seara, de la ora 6 il astepta de multe ori pana la ora...2 noaptea!
Nu va impresioneaza acest lucru? Asta inseamna mucenicie in viata de familie! Viata plina de iubire!



Arhimandritul Emilian Simonopetritul

Articol aparut in Rev. Familia Ortodoxa, nr.5/2011

sâmbătă, 21 mai 2011

Omul odihnitor

Zice Mantuitorul Hristos un lucru foarte important:

Cel care va bea din apa pe care i-o dau Eu se va face şi el izvor de apă, izvor dătător de apă spre viaţa veşnică. Acest lucru este foarte important, pentru că nu numai Domnul Hristos este Izvor, nu numai Maica Domnului este izvor al milei, ci şi noi trebuie să fim nişte izvoare pentru binele altora. Să ne întărim în bine, ca să putem fi lucrători de bucurie pentru alţii, să putem fi odihnitori.

Îmi place foarte mult cum Sfântul Apostol Pavel a scris în Epistola către Filimon: "Sufletele sfinţilor se odihnesc întru tine frate"; şi mai departe: "Odihneşte întru Domnul inima mea". Să fim oameni odihnitori, oameni care aduc în jurul lor bucurie, care aduc mulţumire în jurul lor, care aduc linişte, care aduc împlinire. Şi se va face în el izvor de apă izvorâtoare spre viaţa veşnică.


Când cineva nu este odihnitor, este tulburător, când cineva aduce nemulţumire în jurul lui, aduce şi moarte într-un fel, în înţelesul că omul care aduce întristare aduce şi împuţinare de suflet.


Spune undeva în Sfânta Scriptură că "Întristarea usucă oasele" - când aducem întristare, aducem cumva şi împuţinarea vieţii, aducem într-un fel nelinişte şi neliniştea e un semn de moarte, un semn de depărtare de bucuria sfântă.



Ori, Domnul Hristos spune că cel care primeşte din apa Lui aduce odihna, aduce "izvor de apă izvorâtoare spre viaţă veşnică". Devine el însuşi izvor. Aşa cum Domnul Hristos este izvorul apei celei vii, tot aşa şi cei ai Domnului Hristos trebuie să fie izvoare de apă vie pentru cei din jurul lor, pentru cei din imediata lor apropiere.



Să nu uităm să fim şi noi izvoare de bucurie, de linişte, de odihnă, să aducem ceva frumos şi bun în viaţa noastră, să înmulţim binele acolo unde ne găsim. Toate rugăciunile pe care le facem sunt un fel de izvoare ale sufletului nostru care revarsă apă vie spre viaţă veşnică şi ne ridică mai presus de lumea aceasta. Sigur, sunt multe bucurii din lumea aceasta pe care le binecuvintează Dumnezeu şi ne bucurăm şi noi de ele, dar trebuie să ne silim să aducem ceva din lumea de dincolo de noi, din mai presus de lume să aducem ceva în viaţa noastră ca să înmulţim binele şi bucuria, pentru noi şi pentru alţii.

Arhimandrit Teofil Paraianu




Va doresc o duminica odihnitoare!
Liliana

joi, 19 mai 2011

Puisorii melomani

Acesti puisori daca nu se vor prapadi de vreo boala pasareasca, sigur vor muri de batranete. Deocamdata au parte de educatie muzicala, tresar si se infoaie la Ciocarlia cantata de Gheorghe Zamfir












miercuri, 18 mai 2011

Obiecte personale ale Sf. Serafim de Sarov



sursa

În veacul acesta neroditor
Te arăţi, Părinte, al pustiei locuitor
Că viaţă şi nume având de Serafim,
Din ceruri ne ajută ca să ne mântuim!







Hristos a inviat!
Liliana





marți, 17 mai 2011

"Al Domnului este pamantul..." Ps. 23

"Al Domnului este pământul şi plinirea lui;

lumea şi toţi cei ce locuiesc în ea. "

(Psalmul 23,1)



O data cu venirea la oras am pierdut pamantul si o data cu el rostul si intelegerea rostului lui. Am pierdut priceperea si bucuria de a-l munci si deci de a ne hrani din rodul ostenelilor noastre.


Sigur, mantuirea poate fi posibila oriunde esti, la oras sau la sat, pe mare sau pe munte. Dar mi-a placut ideea intoarcerii la simplitatea si firescul vietii de la tara, la putinta independentei vietii de acolo, la innoirea si adancirea legaturii cu Domnul, caci, despre asta e vorba in esenta.


E important sa-i invatam acestea pe copii, sa trezim in ei nevoia de simplitate, de a cunoaste mirosul ploii si al pamantului reavan, de a cunoaste vremurile ploilor, vremea samanatului si bucuria culesului, apropierea de animale si de puii lor, aceste ritmuri ale firii pierdute la oras.


In esenta sa-l ajutam pe copil sa se implineasca in orice loc, nu numai intre munti de carti si ore intregi de stat in banci, caci, nu-i asa :

"Al Domnului este pământul şi plinirea lui;

lumea şi toţi cei ce locuiesc în ea."

(Psalmul 23,1)





prima productie de ceapa si spanac



Hristos a inviat!
Liliana

duminică, 15 mai 2011

"Când vom ajunge în faţa lui Hristos, vom afla toţi ce puţin puteam face pentru a ne mântui."

Fost director de bancă, Dan Ion spune că monahismul înseamnă în primul rând renunţare totală de sine .



Directorul de bancă Dan Ion a devenit părintele Ilarion de la Mănăstirea Izvorul Tămăduirii din Crucea, judeţul Tulcea. Părintele Ilarion din Tulcea povesteşte despre sine că a „gustat pe lumea aceasta tot ce se putea gusta“. Acum, duce o luptă grea, cea cu sine însuşi.

La 55 de ani, directorul de bancă Ion Dan a ales să-şi pună costumul scump de manager în cui şi să îmbrace austera haină monahală. Îşi pierduse soţia, avea doi copii mari şi de 17 ani era în fruntea unor filiale de bănci ca Bancorex, Banca Turco-Română sau OTP Bank. Ion Dan a absolvit, în 1980, Facultatea de Comerţ, secţia Relaţii Economice Internaţionale la ASE Bucureşti. Primul loc de muncă a fost la ONT Litoral Mamaia, apoi a urmat Direcţia Generală a Vămilor. În 1990 a intrat în mediul bancar: Bancorex, Banca Turco-Română, OTP Bank.

„Mi-a plăcut ce-am făcut. M-am implicat chiar mai mult decât ar fi trebuit. Este un sector unde îţi asumi riscuri. Eram voluntar, nu-mi era frică. Am avut şi de suportat, dar nu-mi pare rău. Învăţăm din erori, mai rău este când le repeţi. Eu am ales o cale în care nu mai pot face erori", este de părere monahul.

Cu acordul copiilor

Iniţial, nu a fost un gând foarte clar. Recunoaşte că în ceea ce-l priveşte a avut o înclinaţie pentru monahism de tânăr. Îşi aminteşte că la 34 de ani a simţit atracţia pentru viaţa de călugăr. Copiii, fata şi băiatul, erau atunci foarte mici, nici nu se punea problema să-i lase fără el. Trebuia să-i crească. Ar fi trebuit să se bucure de viaţă când viaţa l-a încercat greu: soţia lui a încetat din viaţă, după o suferinţă.

A fost declicul care l-a făcut să ia o decizie definitivă în ceea ce-l priveşte. „Soţia mea a decedat în 1999 şi abia atunci am început să mă gândesc mai serios la Biserică şi la monahism. Eu am căutat nişte răspunsuri: cine sunt, de unde vin şi unde mă duc? Fiecare se întreabă asta dacă este conştient de sine. Intervin acele lucruri şi aspecte din viaţa fiecăruia, lucruri prin care treci aşa cum mi s-a întâmplat mie cu pierderea soţiei", mărturiseşte părintele Ilarion Dan.

A fost sprijinul pentru copiii săi în durerea ce cuprinsese familia. Spune că i-a lăsat mereu să aleagă în viaţă, cu grija să nu o ia pe calea greşită. Când ei au trecut de adolescenţă, a simţit nevoia să le ceară permisiunea pentru pasul care avea să-l facă. „Copiii ştiau, oarecum, preocupările mele. Când le-am spus intenţia mea erau deja mari. Puteau să judece. Au fost puţin tulburaţi. Mi-au cerut timp să se obişnuiască cu ideea. În final, am primit cel mai frumos răspuns: «Tata ne-a lăsat pe noi să facem ce vrem, este dreptul lui să-l lăsăm să facă ce vrea el», a spus fiica mea, care locuieşte în Bucureşti. Băiatul meu este la Paris, studiază Artele", zâmbeşte părintele.

Marea trecere

Mănăstirea Crucea, unde părintele Ilarion slujeşte Domnului

În 2008 a făcut pasul spre monahism. În februarie 2009 a intrat în călugărie. A devenit fratele Ilarion, iar două luni mai târziu a fost hirotonisit la Mănăstirea Izvorul Tămăduirii din Crucea. Trecerea a fost treptată. „Am avut timp să mă gândesc! Eram familiarizat cu viaţa monahală, cu părintele Iustin de la Mănăstirea Ioan Casian. Nu a fost un şoc de acomodare, dar este totuşi o trecere să-ţi asumi lucrurile altfel. Am avut posibilitatea să fac ce mi-am dorit, fără să fiu constrâns în vreun fel. Cu adevărat, sunt liber abia acum!", spune părintele Ilarion.

Îi place să se refugieze la schitul românesc de la Muntele Athos şi se simte foarte apropiat de părintele Arsenie Papacioc, duhovnicul de la Mănăstirea Sfânta Maria din Techirghiol. „O iei de la început, asta este clar! Şi trebuie să ţi-o asumi ca pe o renunţare de sine totală. Dacă nu pleci cu gândul acesta, este aproape imposibil să reuşeşti. În primul rând, este vorba despre lupta cu sine, care nu este una tocmai confortabilă", mărturiseşte părintele Ilarion.

„Am fost în vârf, dar nu am nostalgii"

După 1990 a existat o întoarcere a românilor spre religie, chiar o atracţie în rândul tinerilor pentru ortodoxie. Cu timpul s-au atenuat aceste porniri. „Tinerii nu sunt conştienţi de valoarea lor. Văd o lipsă de înţelegere a esenţei persoanei umane, fără un interes pentru lucrurile profunde. Materialismul usucă sufletul. Omul se mulţumeşte cu o viaţă. «Enjoy», «Savurează», este lozinca din ziua de azi. Ori aici unde mai are loc sufletul?", se întreabă părintele.

Spune că nu i se face deloc dor de viaţa pe care a dus-o înainte. Încă păstrează legătura cu foştii colegi de serviciu. „Am crescut pe malul mării şi sunt înnebunit după mare. Nu mai vreau să conduc maşina. Astfel am timp să privesc. Când merg în oraş mă simt alienat, deşi cunosc fiecare străduţă. Mă simt de parcă aş fi din alt spaţiu. Nu le simt aproape", îşi explică el trăirile. Dacă îi lipseşte ceva? „Nu am nostalgii. Am fost în vârf, am condus Bancorex, Banca Turco-Română, am trecut şi prin falimente, am trăit toate lucrurile din plin. Acum, singurul loc de care mă simt apropiat este Muntele Athos din Grecia", se confesează părintele Ilarion.

Pelerinaje de la muntele Athos

Vocea părintelui Ilarion e blândă, iar când vorbeşte despre Muntele Athos ai impresia că asculţi o poveste din altă lume. „E linişte acolo, foarte multă linişte", şopteşte părintele. Pentru el, pelerinajul la Muntele Athos este o călătorie în afara timpului. „Nu este vorba despre geografia locului, unde găseşti doar munte şi mare. Este o linişte deosebită. Călătoreşti în afara timpului", spune părintele, iar dacă ai închide ochii, ai porni cu el într-o călătorie imaginară. Aproape că poţi vedea muntele, iar marea e parcă la picioarele tale. „Muntele este un muzeu al ortodoxiei. Unul în aer liber", susţine părintele. Rememorează cu ochii minţii fiecare dintre cele cinci pelerinaje pe care le-a făcut pe munte, începând cu anul 1999. Pentru că Athos are un statut juridic aparte în Constituţia Greciei, cei care vor să ajungă la lăcaşele de cult trebuie să obţină un permis special.

Muntele şi duhul lumii

Permisul este eliberat doar după ce un birou special, format din reprezentanţii celor 20 de mănăstiri de la Athos, se întruneşte şi hotărăşte cine poate urca pe munte. Formalităţile cărora a trebuit să se supună sunt nesemnificative, în comparaţie cu sentimentele greu de descris pe care le-a trăit pe munte, atât de diferită de tumultul pe care l-a simţit zi de zi în anii în care a fost director de bancă. „Toată viaţa morală din Sfântul Athos se bucură de o anumită izolare. Acolo se poate păstra o viaţă mănăstirească mai puţin atinsă de duhul lumii", este de părere părintele. El spune că, din păcate, chiar şi în Athos, mondenităţile încep să-şi facă apariţia pe Muntele Sfânt.

Pelerinajul la Muntele atinge ceva din sufletul fiecărui om care urcă pe munte. În călătoria imaginară, părintele te poartă şi la prima mănăstire construită pe Munte, în secolul X. „Cea mai veche şi ce mai sfântă", dă asigurări părintele Ilarion. Fostul director de bancă a mers pe Munte însoţit de prieteni şi vechi cunoştinţe. „Oameni care nu erau foarte apropiaţi de Dumnezeu s-au simţit minunat. Este extraordinar!", exclamă părintele Ilarion, şi vocea lui răzbate până la cerul care veghează Mănăstirea Sfânta Cruce.

"Nu mai vreau să conduc maşina. Astfel am timp să privesc. Când merg în oraş mă simt alienat, deşi cunosc fiecare străduţă. Mă simt de parcă aş fi din alt spaţiu."
Ilarion
călugăr, fost bancher

Românii nu au uitat de Dumnezeu

Mănăstirile de pe Muntele Athos, acolo unde merge monahul

Grija zilei de mâine îi apasă şi în jur văd doar disperare, însă românii nu şi-au pierdut încrederea în Dumnezeu. „Credinţa românilor nu este constantă. Poporul se apropie şi se depărtează de Dumnezeu", este de părere părintele.

Trei întrebări pentru mântuire

În primii ani după Revoluţie, mulţi tineri au ales să trăiască în mănăstiri. „În ultimii 10-15 ani, fluxul s-a redus, aproape a încetat. Viaţa de zi cu zi este un obstacol în calea spre Dumnezeu. Suntem invadaţi de informaţii şi pseudocultură", crede fostul director de bancă. Timp de 17 ani, a luptat zi de zi cu problemele vieţii lumeşti, cu responsabilităţile uriaşe pe care le avea ca director al unor unităţi bancare cu renume. S-a retras la mănăstire şi încearcă să răspundă celor trei întrebări pe care, spune părintele, ar trebui să şi le pună omul: Cine sunt? De unde sunt? Unde mă duc? „Omul este prea ocupat să fugă după plăceri, să recupereze lipsurile materiale pe care le-a îndurat din cauza regimului comunist", spune părintele şi oftează.

Mărturisirea pe care urmează să o facă îi sugrumă glasul, însă continuă: „Am un prieten foarte bun. Locuieşte de foarte mulţi ani în Olanda. Are cancer", spune monahul. „Este un om de afaceri de succes, a beneficiat de toate avantajele vieţii moderne. Dar nu poate avea capacitatea de a înţelege că dincolo de lumea asta este şi altceva, că viaţa nu se sfârşeşte aici", opinează părintele Ilarion.

Răspunsuri

El spune că răspunsul la întrebări poate fi găsit, chiar şi în lumea haotică de astăzi. „Singurul răspuns este Hristos, o susţin cu toată tăria. Cine mă aude, ori mă crede, ori încearcă să descopere singur. Când vom ajunge în faţa lui Hristos, vom afla toţi ce puţin puteam face pentru a ne mântui", explică monahul.

Îşi aminteşte de prietenul său. „Tehnologia medicală este uluitoare, însă toată tehnica din lume nu-l mai poate vindeca acum. Suntem călători pe acest pământ, patria noastră este cerul."

"Când vom ajunge în faţa lui Hristos, vom afla toţi ce puţin puteam face pentru a ne mântui."
Ilarion
călugăr, fost bancher




articol preluat de aici




Hristos a inviat!




Liliana

miercuri, 11 mai 2011

Cerul de mai

Cel ce întinzi cerul ca un cort;
Cel ce acoperi cu ape cele mai de deasupra ale lui;

Cel ce pui norii suirea Ta;
Cel ce umbli peste aripile vânturilor;


Cel ce faci pe îngerii Tăi duhuri
şi pe slugile Tale pară de foc;

Cel ce ai întemeiat pământul pe întărirea lui
şi nu se va clătina în veacul veacului .


Psalmul 103



Liliana

Miercurea cu poze si fara cuvinte

Irina realizeaza "Miercurea fara cuvinte"
Ce este "Miercurea fara cuvinte"?
Miercurea , pe internet, bloggerii care participa la "Wordless Wednesday" ( "miercurea fara cuvinte"), posteaza pe blogul lor o fotografie (de preferinta proprie, si nu luata de pe net) care nu are nevoie de explicatii. De aici si titlul "wordless"- adica "fara cuvinte". Se considera ca fotografia vorbeste de la sine, astfel incat nu mai e nevoie de o descriere. Desigur, daca cineva doreste sa adauge cateva cuvinte nu e nici o problema.



Hristos a inviat!


Liliana

luni, 9 mai 2011

Învierea nu are deloc logică...

Scurt interviu cu Mitropolitul Nikolaos Mesogaias

Care este sensul Paştelui?

Cred că este întreit. Primul sens este că, prin Înviere, avem dovada dumnezeirii lui Hristos; al doilea … se desfiinţează moartea, iar al treilea, în cadrul definit de celelalte două, este provocarea la o viaţă nouă.

Mielul fript ne îndepărtează de sensul Paştelui?

Dacă cineva sărbătoreşte Paştele doar cu miel, este un Paști mărginit. Pe de altă parte, omenesc este să prăznuim şi prin mijloace materiale.

Învierea lui Hristos nu este o provocare la adresa capacităţii noastre raţională?

O aruncă în aer. Învierea nu are deloc logică.

Şi atunci, de ce să mai credem?

Credinţa este ceva mai înalt decât capacitatea raţională, decât canonul moral, decât aşteptările emoţionale. Credem ceea ce este dincolo de raţiune.

Poate fi cineva creştin ortodox şi să considere Învierea o simplă „poveste”?

Da, se poate găsi în cultura şi civilizaţia ortodoxă, dar, după cum zice apostolul Pavel, după o predanie seacă. Predanie seacă şi viaţă seacă.

Dumneavoastră credeţi în Înviere?

Cu toate celulele mele. Singurul lucru pe care-l cred este Învierea. Iar credinţa în Înviere îi dă omului capacitatea de a ieşi din sine. Nu mai ai nevoie de minuni şi de dovezi, ci te linişteşti şi pătrunzi în alt univers, care este Biserica.

Dat fiind faptul că mai toate religiile propovăduiesc viaţa de după moarte, este posibil ca astfel, pur şi simplu, să fie potolită o nevoie psihologică a omului?

S-ar putea, pentru că o astfel de nevoie există. Dar, mai întâi se crede, apoi vine certitudinea. Şi este atât de frumos acest lucru.

Dacă v-aţi fi născut mai la est sau mai la vest, nu aţi fi aparţinut altei religii?

Se poate … Să fi fost muftiu … Sau cardinal.

Şi atunci, de ce să credem că Ortodoxia este unicul adevăr?

Pentru că, întâmplându-se să ne naştem aici, s-a dovedit acest lucru înlăuntrul nostru. Nu ştiu ce-ar fi fost dacă m-aş fi născut altundeva.

Câţi dintre creştinii ortodocşi din Grecia sunt creştini cu adevărat?

Cred că numărul acestora este foarte mic. Iar pentru acest lucru suntem vinovaţi ca Biserică, deoarece ne-am complăcut şi laicizat, mai simplu spus, funcţionăm instituţional, nu mistagogic. Adică, să-i luăm altfel pe oameni şi, încetul cu încetul, să-i conducem spre taina lui Dumnezeu.

Vă deranjează faptul că cei mai mulţi ajung la biserică cu jumătate de oră înainte de Înviere şi pleacă după „Hristos a înviat”?

Nu mă deranjează, dar este ca şi cum s-ar duce la o nuntă şi, imediat după ce apare mireasa şi începe nunta, ei pleacă. E păcat. Se nedreptăţesc pe ei înşişi.

Sfânta Lumină se aprinde singură, de-adevăratelea, sau cu chibrituri?

Omul contemporan, în numele ştiinţei, crede că universul a luat fiinţă din nimic. De ce nu ar putea Sfânta Lumină să ia naştere din nimic? Cea mai mare semnificaţie a Sfintei Lumini este că toţi luăm lumină din aceeaşi sursă. Acest lucru este foarte important. De ce să-l pierdem?

Dacă trupul omenesc, mai puţin al lui Hristos, şi-aşa se descompune, de ce se opune Biserica arderii celor morţi?

Deoarece arderea nu permite descompunerea fiziologică. Nu vrem să facem ceva brusc şi, cu respect faţă de îngroparea lui Hristos, prezentăm fiecărui om evenimentul Îngropării şi Învierii.

Aţi refuza să daţi binecuvântarea voastră cuiva care ar vrea să fie ars?

Aş face ceea ce hotărăşte, în cele din urmă, conştiinţa Bisericii.

În Grecia, Biserica nu constituie un sistem care, de multe ori, cultivă fanatismul?

Mă tem că aveţi dreptate. Desigur, sunt şi multe alte ocazii în care Biserica eliberează omul cu adevărat.

De ce aţi înapoiat statului elen salariul dumneavoastră?

Ceea ce e cu adevărat interesant este faptul că statul elen este incapabil până şi să-mi taie salariul. Încă sunt plătit, iar salariul merge la fundaţii. Măcar de mi-ar suspenda calitatea de funcţionar public. Nu doresc să fiu funcţionar al Statului.

Aşadar, sunteţi pentru separarea Bisericii de Stat?

Da. Biserica, cu cât este mai dezlegată de Stat, cu atât este mai Biserică. Devine mai apropiată de mesajul pe care îl propovăduieşte. În acest moment, făcând parte din sistemul politic, se prăbuşeşte împreună cu acesta.

Şi cum vor trăi preoţii, fără salariu?

Mult mai bine. Impozitarea Bisericii este o măsură antipopulară. Lumea dă câte ceva la pangar şi se adună nişte bani. Dacă Biserica Greciei hrăneşte zilnic 50.000 de persoane – după cum a făcut cunoscut, cu câteva zile mai-nainte, Sfântul Sinod -, şi este impozitată cu 20%, cineva va trebui să găsească o sursă de hrană pentru 10.000 de oameni.

Dumneavoastră aveţi alte surse de venit?

Nu am nevoie.

Şi ce mâncaţi?

Nici nu vă puteţi imagina. Îmi aduc de la mânăstiri cele mai bune ouă.

Ştiinţa v-a făcut să vă îndoiţi de existenţa lui Dumnezeu?

Din contră. Pe când eram în America mă înfruptam din cele mai bune părţi ale ştiinţei, şi cu toate acestea, am simţit că ea nu mă poate sătura. Deplinătate mi-a dat nevoia de a transgresa moartea, degradarea, timpul.

Ştiinţa ar putea descoperi vreodată începuturile universului, ceea ce a fost înainte de Big Bang?

Înainte de Big Bang nu exista timp, aşadar, nu există „înainte de”. Ştiinţa este o unealtă extraordinară care ne arată frumuseţea lumii materiale. Dar este mult prea limitată pentru a ne arăta limitele omului.

Crucea dumneavoastră personală?

Cel mai rău este sinele meu. Dificil lucru sinele omului






articol preluat de pe blogul Theologhia






Hristos a inviat!



Liliana

sâmbătă, 7 mai 2011

Duminica Sfintelor Femei Mironosite

Astăzi să urmăm cu paşi smeriţi ai gândurilor pe femeile mironosiţe ce s-au grăbit să ajungă la mormântul cel izvorâtor de viaţă, să culegem şi noi din grădina inimii florile gândurilor noastre smerite şi să le aducem Celui Ce a înviat a treia zi spre bucuria şi luminarea lumii.

"Din grădina inimii veniţi să culegem flori de gânduri înmiresmate,
Şi să le ducem Celui Ce e Mir înţelegător de fapte luminate,
Aşa grăiau mironosiţele unele către altele aprinse de dor,
Veniţi să căutăm pe Hristos, Cel Ce este al lumii Mântuitor.

Bucuraţi-vă, vase pline de florile iubirii,
Adâncul minunat al faptelor Luminii,
Cântec ce veseleşte auzul inimii,
Adierea cea smerită a nepătimirii.
"





Femeilor mironosiţe să le aducem în dar flori de cântări,
Căci s-au învrednicit de primirea tainei cereştii luminări,
Înviat-a Hristos şi pe Eva cea defăimată o a ridicat,
Şi împreună cu ea pe cele ce-au moştenit blestemul întunecat.

Cu rugăciunile celor ce au slujit tainei Învierii Tale,
Luminează-ne Hristoase şi ne dă gânduri curăţitoare,
Ca văzând cu ochii inimii tainele mai presus de minte,
Să Te slăvim cu credinţă, aducându-Ţi gânduri sfinte.

Bucuraţi-vă, făclii dumnezeieşti ale mărturisirii,
Porţi cereşti ale tainelor Luminii,
Bucuria negrăită a vestirii tainelor minunate,
Miruri ale înţelepciunii de Duhul insuflate.





La multi ani, tuturor femeilor crestine !


Liliana

miercuri, 4 mai 2011

Miercurea fara cuvinte


Irina realizeaza "Miercurea fara cuvinte"
Ce este "Miercurea fara cuvinte"?
Miercurea , pe internet, bloggerii care participa la "Wordless Wednesday" ( "miercurea fara cuvinte"), posteaza pe blogul lor o fotografie (de preferinta proprie, si nu luata de pe net) care nu are nevoie de explicatii. De aici si titlul "wordless"- adica "fara cuvinte". Se considera ca fotografia vorbeste de la sine, astfel incat nu mai e nevoie de o descriere. Desigur, daca cineva doreste sa adauge cateva cuvinte nu e nici o problema.






Hristos a inviat!
Liliana

marți, 3 mai 2011

Drumul catre Imparatie al familiei- Sfintii Timotei si Mavra

Astazi, 3 mai, se face pomenirea Pătimirii Sfinţilor Mucenici Timotei şi Mavra,un model pentru toţi creştinii căsătoriţi şi nu numai.


Mi-a placut foarte mult cantarea din Proloagele Sf. Nicolae Velimirovici, faptul ca Sfintii se incurajau unul pe altul, nadajduind sa se revada in Vesnicie. Viata noastra aici este o cruce pe care alegem s-o purtam sau sa o lepadam. Daca alegem s-o purtam, Cel ce a trait mai-nainte Crucea, vine sa ne ajute, sa vedem razele Invierii din spatele ei.


Cîntare de laudă la Sfinţii Mucenici Timotei şi Mavra:


Timotei şi Mavra pe cruce stau răstigniţi,
Faţă în faţă.
Chipurile lor albe
De suferinţă, prin Domnul Hristos Unul pe celălalt se privesc,
Mai bine decît prin ochii trupeşti.
Căci suferinţa lor pe ei i-a înălţat
Mai presus de toate.

Timotei grăieşte:
„ Mavra iubită, scumpa mea,
Sora mea, trupul tău fragil mai tare ca al meu doare!
Dar să nu te laşi, scumpa mea, sora mea, ci cu mine să stai în rugăciune!
Către Hristos al nostru
Gîndurile noastre să le ţintuim."


“ Mavra răspunde:
„ Timoteie iubit, dragul meu,
Fratele meu, cu adevărat Duhul Domnului
Pe mine mă-ntăreşte.
Stăpînul Hristos durerea îmi alină,
Dar pe mine acum mă dor rănile tale cumplite,
O slava mea, soţul meu iubit.
Dar încă puţin, dragul meu, dulcele meu frate, încă puţin, să îndurăm, să îndurăm pînă la capăt.
Din ghimpii suferinţelor noastre vor înflori trandafiri,
Iar pe tine te voi vedea binecuvîntat şi plin de slavă
Intre oştirile cereşti.
O, să îndurăm, să îndurăm cu bucurie, fără strigăt.
Să nu adormim de durere, scumpul meu,
Ci treji să fim;
Domnul poate veni în orice clipă -
Să nu fim ruşinaţi, în mijlocul chinului nostru.
Iată văd cerurile deschizîndu-se,
Iată văd comorile negrăite pregătite nouă. "


“ Timotei către Mavra grăieşte:
„ O sora mea preaminunată,
O Mireasa Domnului meu Hristos, muceniţă slăvită!
Pre Hristos Domnul îl slăvesc!
Pre El să-L slăvim pentru marea Sa milă!
Iată El pe noi ne-a învrednicit de această moarte decît toate mai înaltă. O Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie!
Celui Care pentru noi Te ai jertfit, Slavă Ţie!
Noi acum Sufletele noasre Intru ale Tale mîini le aşezăm.”




sursa

Pătimirea Sfîntului Mucenic Timotei citeţul şi a soţiei lui, Mavra, o puteti citi aici


Hristos a inviat!




Liliana

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Postări populare