Dan Puric, actor şi regizor: „În România trebuie luată conducerea sufletească”

Dan Puric atrage atenţia asupra fenomenului de „cancerizare" a societăţii româneşti, însă crede că în ţară sunt suficiente „ţesuturi sănătoase" care pot învinge boala.


Fie că tace, fie că scrie, fie că vorbeşte, Dan Puric este urmărit cu plăcere de mulţi români. Şi-a asumat un rol în procesul de igienizare morală a spaţiului în care trăim şi încearcă să pună în mişcare conştiinţe. Nemulţumit - ca noi toţi, de altfel - de ceea ce se întâmplă în jur, Dan Puric este convins că investiţia în tineri poate schimba România.

El spune că, mai ales în ultimele două decenii, statul n-a avut nicio legătură cu poporul, dezvoltându-se autonom, ca o tumoră. Invitatul „La masa Adevărului" din această săptămână insistă asupra faptului că discursul său nu este „anti-sistem", ci este îndreptat împotriva imposturii, a celor care îşi mimează competenţele. Aşadar, „România lui Dan Puric", cu bunele şi cu relele ei, revine în atenţie înaintea Sărbătorilor, ca o invitaţie discretă la introspecţie.

CARTE DE VIZITĂ

- Dan Puric s-a născut la 12 februarie 1959.
- A absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale" din Bucureşti, clasa prof. Dem Rădulescu.
- Este actor al Teatrului Naţional „I. L. Caragiale" din Bucureşti.
- Spectacolele sale de pantomimă au fost transmise de televiziunile BBC Belfast Royal College, 3SAT Frankfurt, RTL.
- Este apreciat pe plan internaţional pentru spectacolele „Toujours l'amour", „Made in Romania", „Costumele" şi „Don Quijote".


„Am făcut dileme din certitudinile neamului nostru"

„Adevărul": Mai au românii „puls", domnule Puric?

Dan Puric: E bine spus pentru că nu mai suntem capabili de mişcări sociale şi atunci tot ce-a rămas sunt un fel de convulsii sociale. Iar convulsiile astea arată o degradare a sistemului, a organismului. Deci, pulsul există, dar nu este un simptom de sănătate, este un simptom de boală.

Această „boală" e contagioasă. Foarte mulţi tineri încep s-o resimtă...


Secolul XX este marcat de bolile infecţioase. Medicina clasică şi-a pus temeiul prin eradicarea bolilor de tip infecţios. Sfârşitul secolului XX şi începutul secolului XXI este marcat de boli de tip degenerativ, cum ar fi cancerul, de exemplu. În cancer se pare că tot metabolismul cade, nu numai un organ. Degenerările le vedem pe tot organismul românesc: în cultură, în educaţie, în învăţământ, în politică nu mai discutăm, în economie, în Biserică, în sănătate. Asistăm la un proces de degenerare galopantă. Putem spune chiar că asistăm la un proces de urâţire voită a României, a condiţiei omului. Noi, pentru noi înşine, nu mai suntem subiecte de meditaţie, suntem obiecte. Am început să ne considerăm marfă. Adică unda de şoc târzie a lui Marx ne-a ajuns din nou.

Marx este din nou „la modă"...

Nu trebuie să mai vedem lucrul ăsta pentru că astea sunt mode cerute, provocate. Un istoric de talia lui Leopold von Ranke spunea că „statele sunt energii morale şi sunt gânduri ale lui Dumnezeu". Tot în perioada aceea se vorbeşte despre „temperatura morală". Renaşterea nu se putea face fără o temperatură morală. Herder (n.a. filosoful Johann Gottfried von Herder) spune un lucru foarte valabil pentru lumea de astăzi: „Popoarele care au tradiţii, limbi diferite, mentalităţi diferite, nu trebuie unite artificial, chimic, că va ieşi un dezastru".

Ceea ce face globalizarea...

Bun... Şi atunci vedem că paradigma epocii era să coaguleze pe un „suflet al neamului", până când apare Marx. Marx este primul dizolvant, primul diluant de genul acesta, primul toxic care zice: „Conceptul de naţiune nu există, este perimat şi nu contează. Contează lupta de clasă!", adică a pus de un „S.R.L." de conflict. Iar la nivel internaţional, a zis: „Domnule, elementul de naţiune se diluează pentru că acolo este piaţă liberă". Şi atunci este primul care dă semnalul unei diluări. Au ieşit catastrofe din diluarea asta, care însemnă comunism. Acum asistăm la o altă diluare. Comunismul este, de fapt, un atentat. Unii spun: „Domnule, discursul dumitale e uşor defazat!". Nu, este cât se poate de actual pentru că şi astăzi, sub o formă modernă, asistăm la un atentat asupra normalităţii, asupra fiinţialităţii unui neam! Că neamul se poate coagula într-o naţiune... Tot Herder spunea „că naţiunile nu sunt totuna cu statul".

Dar „neamul" despre care vorbiţi credeţi că pricepe ceva din toate acestea?

Mi-aduc aminte aici de o remarcă teribilă a lui Vasile Pârvan: „Poporul care conştientizează procesul istoric prin care trece are tot dreptul să se legitimeze în faţa istoriei universale". Ei bine, noi nu mai putem să conştientizăm pentru că venim dintr-un experiment de 50 de ani de comunism atroce, plus 20 de ani de improvizaţie politică de tip criminal, de stat de tip mafiot, în care omul e un om bolnav.

Sunt şi tineri care au acum 20 sau 22 de ani şi care n-au cunoscut comunismul...

Ei au fost îmbolnăviţi între timp. M-am uitat la această perioadă de sălbăticire a tinerei generaţii. Printr-o cultură de tip degenerativ, ei au fost îndepărtaţi de modele. Au fost îndepărtaţi de istorie, au fost îndepărtaţi de trecut. De exemplu, din manualul de istorie de clasa a XII-a din 2007 era scos Constantin Brâncoveanu, era scos Dimitrie Cantemir, era scos Neagoe Basarab. În clipa în care scoţi „stâlpi" de genul acesta, se creează o derută fantastică. Să nu uităm, pe urmă, atacul sub centură dat în cultura română de către intelectuali de-ai noştri vânduţi - cum ar zice Bogdan Petriceicu Haşdeu - „legiunea de români-străini ".

Au existat dintotdeauna „români-străini"...

Da, dar de data asta mai bine organizaţi şi cu o capacitate mai mare de a virusa opinia publică şi de a o anestezia. Diferenţa dintre poporul rus şi poporul român, astăzi, e una colosală. Ruşii, aşa cum sunt ei astăzi, n-au făcut din ţarul Nicolae al II-lea o dilemă, au făcut un sfânt. Noi am făcut dileme din certitudinile neamului nostru. Un om care se întreabă dacă „ăla e bandit sau e martir?", nu există. Deci, primul atac care s-a dat: s-a pus un semn de întrebare acolo unde nu se pune.

Ruşii, aşa cum sunt ei astăzi, n-au făcut din ţarul Nicolae al II-lea o dilemă, au făcut un sfânt.


„Toată problema este cine pe cine judecă"

Începem să-l punem în discuţie chiar şi pe Mihai Eminescu...

A fost pus în discuţie foarte viclean, în sensul de „rediscutare", de „reinterpretare critică". Noi şi aşa, din punct de vedere al culturii, suntem săraci. Nu avem cultura franceză, iar vizavi de cultura europeană, suntem minori. Ce ne-a izbăvit este raportul de transculturalitate, adică miturile, legendele, tradiţia. Ei bine, şi acela a fost atacat printr-un sistem de „demitizare". Ceea ce a făcut Marx, fac ei în istorie - demitizare, desacralizare.

Se invocă faptul că balada „Mioriţa" este relevantă pentru cultura noastră socială, marcată de resemnare, de noncombativitate...

Este o interpretare de tip minor a unor oameni care, după părerea mea, nu au cultură. Oamenii aceştia n-au afect, n-au „organ", cum ar zice Goethe. De pildă, eu mă uit la cronicarii de teatru care au ieşit acum. În afară de faptul că sunt inculţi, n-au „organ". Trebuie să ai organul de afinitate. Alexandru Dragomir (n.a. filosof român, doctorand al lui Martin Heidegger) spunea, la un moment dat: „Un teritoriu geografic oarecare, pentru mine este ţara mea. Un fenomen lingvistic oarecare, pentru mine este limba mea. Şi o suită de evenimente trecute, pentru mine sunt trecutul meu". Intră acest „pentru mine", care este intraductibil, nu poate fi măsurat. Şi atunci, „Mioriţa", pentru mine, nu pentru un american sau pentru un francez, este o dimensiune sufletească a poporului român. Nu este fatalist ciobanul. Ciobanul acela este de cea mai mare calitate umană. De multe ori m-am recunoscut în el şi am să spun cum.

Iar o să vă puneţi în cap pe toată lumea...

Nu mă mai interesează! Ei cad. La primul duş, s-au dus!

Fac o paranteză şi observ faptul că folosiţi foarte multe citate pentru a ilustra anumite idei. O faceţi intenţionat sau mi se pare mie?

Da! Pentru că aceia din care citez au fost mai deştepţi ca mine şi ca alţii care mă atacă. Şi atunci spun: „Uite ce a spus Goethe, ca să vă daţi seama că a fost mai deştept decât toţi laolaltă!" Sau „uite ce-a zis Petre Ţuţea!" Citatele, atât timp cât sunt bine plasate, sunt scări către cunoaştere şi către verticala unei ierarhii a cunoaşterii.

Dar vi se reproşează că n-au „trecut" prin dumneavoastră, că nu aţi avut lecturile la care faceţi referire.

Nu mi-au făcut ei încă „ecografia"! Şi ei îşi asumă şi rolul de moaşă. Îi lăsăm pe ăştia că, dacă ne ocupăm de ei, ratăm ideea principală. Aşa că, ne reîntoarcem la „Mioriţa". M-am recunoscut de multe ori în cioban, chiar vizavi de intelectualitatea asta de tip vândut, cum zic eu, minori din punct de vedere al conştiinţei. Aşadar, m-am simţit ca şi ciobănaşul mioritic. De ce? Pentru că aşa cum au atacat ei, viclean, parşiv, eu n-am răspuns din motivele ciobanului. Ştii care au fost motivele ciobanului? De silă! Mi-a fost silă. Şi mai este ceva creştinesc. Ciobănaşul aşteaptă. El aşteaptă că doar, doar oamenii ăştia, într-o zi, printr-o pronie cerească, îşi vor reveni. Aşteptarea ciobanului de tip mioritic este o aşteptare hristrică pentru că şi Hristos, la Cina cea de Taină, a zis: „Unul dintre voi mă va trăda!" El ştia. Dar voia ca să se îndrepte, pe semne, lucrurile.

Dar cum rămâne cu episodul biciuirii negustorilor din templu? Nu ne-ar fi mai utilă nouă, românilor, o astfel de „abordare"?

Acolo este sfânta intoleranţă creştină! Hristos nu le-a zis: „Veniţi în templul Tatălui Meu să vă fac un discount de 50%!" Şi în clipa în care aştepţi un lucru, lucrul acela se aşteaptă pe o anumită etapă. Noi avem îngăduinţă creştină, ca Neagoe Basarab, care zice: „Dacă vin la tine şi îţi cer pământ, dă-le pământ şi împacă-te cu ei. Dacă-ţi mai cere o dată, dă-le, dar dacă a treia oară vin şi-ţi iau şi ţara, şi neamul, şi soţia, atunci sabia ta va ieşi singură din teacă!" Deci, şi îngăduinţa are o limită. Şi aşteptarea are o limită. Numai că la noi, cum să zic, nu e un război. Pentru mine, oamenii aceştia care atacă „Mioriţa" nu sunt războinici. Ăştia sunt virusuri şi se poartă ca atare. Eu nu pot să urăsc virusul. Ce, îl baţi că are gripă?! Domnule, eu „discut" cu gripa din el! Eu sunt convins că oamenii aceştia care mă atacă sunt „gripaţi". Una e să se certe părintele Stăniloaie cu Blaga şi alta e să mă cert eu cu ăştia. Doi: indiferent cât de bine cotaţi sunt ei pe piaţa publică sau pe cea a filosofiei româneşti, ăştia sunt plini de cunoştinţe, dar nu de cunoaştere şi de conştiinţă. Deci, toată problema este cine pe cine judecă. Chiar mă gândeam că, dacă Mircea Vulcănescu şi Constantin Noica ar mai fi fost astăzi, eu tăceam pentru că ei îşi făceau treaba. Dar eu sunt aici într-un „gol". Eu am sesizat o necinste sufletească, o profundă necinste sufletească. Şi atunci, am reacţionat. Atâta tot!

Dacă Mircea Vulcănescu şi Constantin Noica ar mai fi fost astăzi, eu tăceam pentru că ei îşi făceau treaba.

„În România trebuie luată conducerea sufletească"

Supravieţuim celui de-al doilea val al crizei economice?

E neimportant lucrul acesta. Nu trebuie să ne lăsăm induşi în eroare. Cam mereu a fost aşa. Şi la începutul creştinismului a fost aşa. Şi, de regulă, nu numai în creştinism, ci şi în orice altă religie, dacă vedem un om de o anumită factură, el trebuie să înfrunte valul mediocrităţii, valul mulţimii, al maselor. A fost demonstrat matematic că masele sunt stupide. Nu popoarele, ci masele! Cortexul lor e la grămadă, e de turmă. Gregaritatea, observa Constantin Rădulescu-Motru, face parte din copilăria popoarelor. E bună la ceva, dar pe urmă nu poţi să mergi mai departe...

Dar sunt „băieţi inteligenţi" care stimulează gregaritatea...

Da, o asmut. E o tehnică şi asta. Au un „S.R.L. de revoluţie". N-aţi văzut ce ne-au făcut acum, după ce s-a lansat ideea că avem ceva cu minorităţile, că suntem „anti-ţigani", deşi noi am coabitat foarte bine cu toate etniile de pe suprafaţa pământului.

Foarte mulţi români se plâng de faptul că populaţia românească „s-a ţiganizat"...

Trebuie să fim foarte atenţi şi la raportul acesta cu istoria nefericită a ţiganilor. Trebuie spus un lucru obiectiv: ceea ce se întâmplă în Occident este un lucru ruşinos. Sunt şi români care fură, sunt români care s-au degradat prin comportament de felul acesta, dar trebuie spus că sunt şi firme mari, occidentale, care vin aici şi fură la nivel de stat, cu securiştii noştri. Ăla nu mai este furt?

Asta e mai greu de demonstrat...

Ţiganii din România care fură prin Occident sunt nişte găinari în comparaţie cu ăştia care urmăresc să-ţi ia minele din ţară şi care sunt o formă de virus versatil.

Un fel de HIV moral...

Da, un fel de HIV moral... Acum am văzut la televizor o formă de milogeală ca oamenii să aibă locuri de muncă la Roşia Montană când, în mod normal, românii ar trebui să cumpere pământ acolo. Noi ar trebui să fim proprietari în propria noastră ţară şi să le spunem că o exploatăm noi, nu ei. Şi o exploatăm fără cianură. Adică le mai trasezi un Mărăşeşti. Îi faci să înţeleagă pe cei din ţară ce mină de aur este Roşia Montană.

Dar să nu uităm că preşedintele României susţine începerea exploatării aurului de la Roşia Montană.

Eu am şi uitat. Pentru că statul, în România, s-a văzut că nu mai are nicio legătură cu poporul. E o tumoră, e un stat de tip mafiot. De 20 de ani, avem o tumoră care tot metastazează, care ne mai ia câte un ficat, câte un plămân. Am avut o conferinţă cu medicii oncologi şi le-am spus despre „cancerizarea societăţii româneşti". Eu nu stau de vorbă cu tumora, eu stau de vorbă cu ţesutul sănătos. Toate călătoriile mele în ţară sunt întâlniri cu aceste ţesuturi sănătoase.

Se va spune că aveţi un discurs „anti-sistem", că nu se poate fără stat...

Nu. Se poate fără statul ăsta. A nu se confunda ideea de sistem cu un sistem compromis. Eu n-am nimic împotriva sistemului. Am împotriva compromiterii lui. Cosimo de Medici spunea: „Să nu stai în ţara în care legile fac mai puţin decât oamenii". Unii au o minte de bibilică şi zic: „Dan Puric este anti-sistem!" Cei care ne ascultă pe noi doi, acum, trebuie să prindă o idee autentică şi să-şi spună: „Domnule, ăsta ştie că nu ideea de sistem este vinovată, că pentru asta s-a luptat Hobbes, Locke, tot sistemul contractualist a lui Rousseau". Eu trebuie să identific ceea ce îmi produce mie, vorba lui Ţuţea, „aflarea în treabă", ceea ce îmi produce mie distorsiunile astea. Ştii cum se recunoaşte un actor prost? Îşi mimează competenţele. Nu-şi exersează competenţele, ci le mimează... În România nu conducerea politică trebuie luată, ci conducerea sufletească. Eu trebuie să refac sistemul imunitar. În rest, vede Dumnezeu.

Sunt şi români care fură în Vest, dar trebuie spus că sunt şi firme mari, occidentale, care vin aici şi fură la nivel de stat, cu securiştii noştri.


„Televiziunile sunt vector de infecţie"

Nu cumva refacerea „sistemului imunitar" al unei naţiuni este o misiune imposibilă pentru o mână de oameni, fie ei şi bine intenţionaţi?

Cum să vă spun, există o lege: când două armate se bat şi una se retrage, e de-ajuns ca un soldat să se întoarcă invers, ca să creeze un semnal. Deci, nu ne luăm, aşa, unii după alţii, fugind la grămadă... Fenomenul ăsta de cunoaştere se face şi întorcând capul într-o parte, să mai vezi şi altceva. Eu nu pot să fiu participativ în faţa mall-ului şi să mă bat pentru o pungă de mălai.

Asta se întâmplă şi în Occident...


M-au întrebat unii „ce supărări am faţă de poporul român" şi am zis: „Aceleaşi pe care le am şi faţă de poporul american, când istericele alea fugeau după o rochie de mireasă". Deci, nu-mi plasa mie forme de degradare... Dar vedem cum televiziunile, media, insistă foarte mult pe zona aceasta de gen degenerativ. Surprindem zonele acestea de îmbolnăvire, de urâţire. Asta este tot ce putem face. Vedem că mass-media insistă pe aceste comportamente de tip degenerativ, dar ele nu sunt specifice românilor. Televiziunile sunt vector de infecţie. Dar noi, cei puţini, trebuie să igienizăm. Eu mă duc în ţară ca să mă întâlnesc cu nişte oameni autentici. Ei au nevoie de un discurs autentic, de o diagnosticare perfectă, că în rest vor şti ce să facă. Nu trebuie să te duci şi să zici: „De acum încolo, ieşiţi în stradă!" Nu se repară sindicalist ţara asta, din contră, intri pe un front în care toate bătăliile sunt pierdute. Dar ce poate să facă un sistem corupt, mafiot, pe - cum ar zice Eminescu - corpul moral impenetrabil al acestui neam? Nimic, el poate să fie doar o groapă istorică. Ne-au distrus 20 de ani, dar măduva acestui neam, nu.

Dacă nu-ţi iei pensia sau salariul câteva luni, ce se alege de „corpul moral impenetrabil"?

Eu mă întâlnesc cu fenomenele astea în ţară. Nu sunt de acum, ci fac parte din miracolul poporului, din suferinţa asta continuă. Spre exemplu, Moldova anului 1850 - suzeranitate otomană, protectorat rusesc, domnie fanariotă. Eu nu ştiu cum au trăit. Ăştia furau, ardeau nimiceau, alternativ şi simultan. Pensia asta a amărâtului de astăzi, durerea asta, traumatismul acesta e pe un fond traumatic mai vechi.

Îl imunizează cumva în faţa prezentului sau îi accentuează starea?

Nu vreau să speculez... Sistemul criminal al statului mafiot a fost următorul: „pe voi, tinerii, care sunteţi forţa, locomotiva unei societăţi, elita care puteţi s-o trageţi după voi, vă nenorocesc. Vă fac din factor efervescent, asistaţi social". V-a băgat în tribună, aveţi statut de pensionari. Primul lucru care a trebuit să-l facă Securitatea a fost să anuleze această forţă, şi a făcut-o cu ajutor occidental din plin. Pentru că i-au încurajat pe securişti. E o societate de tip mafiot, încurajată cu bani de dincolo. Pentru că dacă nu-i încuraja, Occidentul spunea: „Domnule, în România se întâmplă nenorociri!" Doi: forţa de muncă trimisă dincolo - aproape trei milioane de români...

...care nu se mai întorc.

Da. Pentru că planul pe termen lung este ca românul să fie minoritar în propria ţară. Trebuie, în primul rând, să ni se creeze complexul faţă de minorităţi, să ni se creeze conflicte false, să fim inhibaţi de faptul că suntem minoritari în propria ţară. Noi nici nu mai îndrăznim.

Sistemul criminal al statului mafiot a fost următorul: „pe voi, tinerii, care sunteţi locomotiva unei societăţi, vă nenorocesc".


„Poporul român este un popor bolnav"

Vorbiţi deseori despre fiinţa liturgică, însă există oameni admirabili care nu sunt „cu faţa" spre Dumnezeu. Cum explicaţi „fenomenul"?

Dar nici nu trebuie să-i forţăm. Nu trebuie să forţăm lucrurile acestea. Şi Hristos se ducea şi zicea: „Nu sunt dintre oile mele". În primul rând că fiecare om are dreptul - de când se naşte şi până moare - la credinţa lui. Asta este clar. Când Ernest Bernea (n.a. sociolog şi etnograf interbelic) îl întreabă pe ţăranul român ce rezistă în lumea asta, ţăranul îi zice: „Nimic, pentru că tot ce e făcut în lumea asta e pieritor ca lumea". Şi atunci ce rezistă? Rezistă numai ce e făcut din voia Lui Dumnezeu, adică din lumea ailaltă. Lumea aceasta este un act de martiraj, un act de jertfă. Animalul social, omul politic, este modificat de lume şi de istorie, însă fiinţa liturgică transfigurează istoria. Omul băgat în puşcărie îşi pierde libertatea. Omul cu Dumnezeu, băgat în puşcărie, îşi creează libertatea şi face din puşcărie, prin transfigurare, mănăstire.

Libertatea temniţei...

Da, dar comuniştii nu s-au aşteptat la chestia asta. Ei au zis că, dacă ne bagă în temniţă, ne-au şi terminat şi aici începe etapa a doua a comunismului - după 1989 încoace. Ei nu s-au aşteptat ca sâmburele ăsta puternic, corpul moral impenetrabil al neamului românesc, să reziste. Deci, îi bagi în temniţă, îi omori fizic, îi torturezi psihic şi totuşi s-au sfinţit. La asta nu s-au aşteptat comuniştii! Psiho-politica lui Beria (n.a. şef al aparatului poliţienesc în vremea lui Stalin) s-a aplicat în România - distrugerea religiei şi compromiterea valorilor. Vedem şi azi programul lui Beria, ceva mai soft şi mai parşiv. Se aplică astăzi.

Cum rămâne cu cei care merg „să lingă" moaşte, după cum s-a exprimat cineva, la televizor, în legătură cu pelerinii creştini?

Hai să zicem aşa: eu mă duc într-un trib. Tribul are anumite cutume. Eu niciodată nu mi-aş permite să zic despre tribul respectiv ordinăria asta. De unde rezultă că cel care a spus asta este un ordinar. Chiar dacă o babă, în superstiţia ei, care nu mai e credinţă, îşi freacă poşeta de moaşte, las-o să facă asta. Nu vii cu un argument de genul acesta. Dacă eşti un om civilizat, te uiţi, poţi să-i spui, la un moment dat, că asta nu-i adevărata credinţă, că e o superstiţie. Dacă ai harul să-i spui... Eu i-am atras atenţia unui preot: „Părinte, nu mai primiţi toate kitschurile în biserică! Uite, aveţi aici, pe icoană, mileuri de prost gust, vă mai leagă şi flori de plastic..." Şi preotul mi-a răspuns: „Domnul Dan, bătrâna care le-a adus e participativă, săraca, dar n-are gusturi. Şi atunci o las." E mai importantă participarea ei afectivă. Că ea vine cu o floare de plastic, e participarea ei. Dacă tu eşti superior prin cultură, hai că poţi să încerci să fii şi prin suflet! Aşadar, ăla care a spus chestia cu „linsul moaştelor" e un individ de tip ordinar, abject. În schimb, eu nu încurajez oamenii care se împing, care nu sunt ordonaţi, care nu sunt civilizaţi.

Dar, în fond, e treaba fiecăruia dacă se duce sau nu la moaşte, la biserică...


Sigur, e treaba lor. Poate ne-am abrutizat‚ poate, stând pe la cozi la alimentara, confundăm moaştele cu un kil de ulei în plus... Poate s-a întâmplat ceva cu bietul popor român. Pe la 1895 era profesorul George Stoicescu, unul dintre cei mai mari clinicieni români, care spunea aşa: „Nu obosiţi pacientul cu studii şi analize intempestive. Fără iubire nu puteţi trata. Indiferent că acolo, în patul de bolnav, este o femeie părăsită, un om de pe stradă sau un om bogat". Tatăl meu a fost medic. Şi asta este dincolo de jurământul lui Hippocrate, este atitudinea creştină. Poporul român este un popor bolnav. Este strigător la cer să-i zici unui om care a avut un accident de maşină şi care are o problemă locomotorie: „De ce n-alergi măi, nenorocitule, băi, ologule!?" Bine că poporul ăsta mai are credinţă.

Mai sunt unii care zic că aşa am fost dintotdeauna - ne-am îmbulzit pe unde am apucat...

Da domnule, şi ruşii fac la fel. Am fost în Moldova şi erau să mă omoare la autografe. De şase ori le-am spus: „Băi, fraţilor, staţi că vă dau la toţi!" Pesemne că este un instinct. În Ardeal stau la rând, sunt civilizaţi. E o lipsă de educaţie, asta vedem, dar hai s-o spunem altfel. Nu poţi să zici ordinăria asta cu „linsul moaştelor"...

Animalul social, omul politic, este modificat de lume şi de istorie, însă fiinţa liturgică transfigurează istoria.


„Mitocănimea este încurajată să ajungă «valoare»"

Nu cumva mergem la biserică să ne botezăm copiii şi să ne cununăm doar pentru că „aşa se face"?

Şi eu am fost aşa la început. Mi-aduc aminte că eram tânăr şi nu ştiam de ce merg la biserică. Te duci în virtutea tradiţiei şi pe urmă afli. De multe ori se întâmplă aşa. De multe ori tradiţia îţi creează un culoar. Dacă îl întrebi pe un copilaş de ce merge la biserică, îţi răspunde: „Pentru că se duce tati!" Deci, întâi se creează jaloanele acestea de habitat tradiţional şi pe urmă, la o anumită vârstă, te maturizezi, înţelegi. Şi, în ultimă instanţă, te centrezi tu, ca persoană, vizavi de Dumnezeu.

Nu vi se pare, astăzi, că în România este o îmbinare între dramatismul dostoievskian şi umorul fin al lui Gogol?

Întrebarea e suferindă pentru că surprinde o stare. Trebuie pus în ecuaţie şi faptul că noi am fost inhibaţi, în ultimii 20 de ani, să ne manifestăm ca atare, autentici. Nu ni s-a dat voie. Ne-am băgat într-un hăţiş de tip dilematic, interogativ, atunci când nu trebuia. Primul lucru care trebuie să-l faci într-un caz de felul acesta este să-l laşi pe om să se manifeste. Este un exerciţiu similar şi la teatru. Nu îl distrugi pe actor, spunându-i: „Domnule, nu poţi să joci Shakespeare!". Îi spui: „Ia să vedem ce ştii tu să faci, bucură-te, ia joacă-te, ia fă ca găina, ca cocoşul!" Şi ăla, săracul, zbânţuie „maimuţica" din el şi jocul este minunat şi uşor gradual. Asta e prima lecţie. Noi am trecut de la un statut inhibat de tip comunist la exhibiţionism vulgar, pornografic. Şi atunci, românul de bun-simţ are un recul. Noi nu suntem din ăştia expansivi, noi avem foarte mult bun-simţ şi pudoare. Aici trebuie observat următorul lucru: mitocănimea a fost încurajată şi este încurajată ca să ajungă „valoare".

A ajuns deja...

Cred că Adorno (n.a. Theodor W. Adorno, filosof şi sociolog german), prin „Minima Moralia", intuia asta. Vorbea despre „dubla regresiune". Adică regresiunea culturală, spunea el, e când pui pe acelaşi palier estetic pe Shakespeare cu nu-ştiu-ce dansuri tribale. Din cauza industrializării s-a făcut o echivalenţă totală între marile valori şi mediocrităţi. Mai este regresiunea sinelui - omul nu mai are sine. Omul devine obiect şi nu mai este meditativ. Şi cred că Adorno mai spunea, la un moment dat, că gândirea subiectivă a fost distorsionată de sistemul social-ştiinţific. În România se gândeşte aşa: „Hai să ne condamnăm intelectualii din perioada interbelică! Hai să-i facem pe toţi de extrema nu-ştiu-care! În România nu e bine să vorbeşti despre Mareşalul Antonescu, în România nu e bine..." Şi atunci nu mai există gândire de tip autonom.

Noi am trecut de la un statut inhibat de tip comunist la exhibiţionism vulgar, pornografic.


„Atenţie cu cine ne certăm!"

Mai putem vorbi de naţionalism în ziua de astăzi?

Sigur că da! El e de tip carstic.

Parcă a fost compromis acest concept...

L-au compromis la intelectuali. Fiind oportunişti, n-au considerat că este „oportun" să fii român. Asta mi-aduce aminte de ce zicea Bogdan Petriceicu Haşdeu că „România nu se face bine prin abstracţiuni absconse, ci prin fiorul stindardului românismului". Românismul este o stare, ca o cămaşă carstică. Românitatea este ca şi germanitatea, ca şi evreitatea - stări pe care fiecare popor şi le trăieşte. Sunt energii care ies din oameni şi care creează, în cadrul unui popor, înţelesuri, sensuri şi sentimente comune. Albanezii au alte energii, bulgarii au alte energii. Toate trebuie respectate.

Unde veţi fi de Crăciun?

Aici, în Bucureşti. Şi poate o să mai apar pe la câte un post de televiziune unde am reuşit să mai articulez, cât m-a dus mintea şi sufletul, ceva mai autentic, mai adevărat şi mai aproape de adevăr.

Ce-aţi vrea să vă aducă Moş Crăciun anul acesta?

Eu am zis că noi transfigurăm anul, prin credinţă, nu anul ne transformă pe noi. Anul o să vină cu nenorocirile lui sau cu momentele lui de fericire. Eu nu fac echivalenţa între fericire şi plăcere. Anul următor va fi ca 2011, ca 1947... E clar că e urât, e clar că este... Problema e alta: ce aducem noi anului, cum îl transfigurăm? De pildă, eu fac un spectacol. Un nenorocit mi-l termină, mi-l dă afară, mi-l distruge. Ce fac eu cu impactul acesta? Mi-aduc aminte de un lucru nemaipomenit. Valoarea are mersul ei în istorie. Corneliu Baba, Dumnezeu să-l odihnească!, un mare pictor, un imens artist, stătea în atelier, aşa, şi picta. Şi se pregătea pentru bienala de la Veneţia, pe vremea comuniştilor. La un moment dat, un secretar de partid, un virus din ăsta, un limbric, a hotărât el, pe muşchii lui, să nu-i mai dea voie să meargă la Veneţia. Şi săracul Corneliu Baba a rămas stupefiat. Nu înţelegea cum un analfabet poate să ia o asemenea decizie. Şi l-au găsit ăştia cu pensula în mână. „Ce faci, maestre?" „Nu ştiu ce să fac - să mă cert, să nu mă cert..." După un timp, a pus pensula jos şi a zis: „Nu mă cert!" De ce? „Nu mă cert pentru că o să scrie în istorie că, în 1968, Corneliu Baba s-a certat cu Vasile. Şi-l bag în istorie pe analfabet, îl leg de mine!" Românii trebuie să facă istorie, nu trebuie să trăiască din evenimente. Asta le doresc din toată inima.

Aşadar, atenţie cu cine ne certăm...

Exact! Nu e vremea de polemică pentru că nu avem omologi. Repet, se certa Cioran cu Ţuţea... Noi nu mai avem vârfuri. Noi avem, aşa, un fel de convulsii intelectualoide, penibile şi oportuniste. O haimana din asta intelectuală a spus că el a citit toată istoria românilor şi n-a găsit un moment de demnitate. Ăstuia nu-i dai replică pentru că tocmai asta caută. Şi dacă vede că nu-i dai replică, atunci te jigneşte, doar, doar vei răspunde. Prin urmare, demnitatea este un dar.

Dar şi demnitatea trebuie exersată...

Se exersează pentru că se învaţă. În primul rând, o înveţi de la cei care au fost înaintea ta. În 1934, a avut loc o conferinţă teribilă a lui Simion Mehedinţi, la radio, intitulată „Greşeala lui Socrate". A explicat cum a putut filosoful ăsta atât de rafinat, atât de subtil, să creadă că omul face rău pentru că nu ştie ce e binele. Socrate a crezut că omul e fiinţa raţională absolută şi că, odată cunoscut binele, el nu va face răul. Şi s-a înşelat. Pentru că cei care l-au condamnat ştiau care era binele cetăţii. Binele cetăţii era Socrate. Exact ca românii de astăzi care ştiu care e binele României. De exemplu, binele României ar fi investiţia în tineret. Şi acolo se loveşte.

Românii trebuie să facă istorie, nu trebuie să trăiască din evenimente.

sursa- aici puteti vedea si varianta video a interviului

Sarbatori cu pace!

Liliana