"Intoarcerea la Hristos, întoarcerea la morală şi la cunoaşterea istoriei patriei..."

Interviu cu doamna Iulia Coşeriu, sora celui mai mare lingvist din lume, basarabeanul Eugen Coşeriu.

Cînd s-a născut fratele dumneavoastră şi povestiţi-ne un pic despre dumnealui?

În 1921 iulie, în comuna Mihăileni, judeţul Bălţi, Basarabia. A făcut şcoala primară în Mihăileni, apoi a urmat studiile la liceul „Ion Creangă” din Bălţi, după care s-a înscris ca student la facultatea de litere din Iași. Asta a fost prin anii 39-40. în 40 ruşii au ocupat Basarabia, şi atunci el a rămas la Iaşi şi noi ne-am despărţit. De la Iaşi a primit o bursă, ca student în anul doi, pentru Italia şi a plecat în Italia şi nu l-am mai văzut 27 de ani. Între timp, noi am venit în România, dar aici era instaurat regimul comunist şi nu puteam comunica. Mult mai târziu au parvenit foarte puţine scrisori, iar pe urmă au încetat definitiv. Pentru că din Italia a plecat în Uruguai, a fost invitat de universitatea de acolo, că aveau nevoie de organizarea universităţii, era o ţară mai aşa şi aveau nevoie de profesori de renume. A stat ani de zile acolo, a organizat toată universitatea din Uruguai şi după aceea a fost invitat ca profesor la Tübingen, la Viena şi la o universitate americană. El a ales Tübingenul în Germania, pentru că e una dintre cele mai vechi universităţi din lume, unde au învăţat şi Ion Barbu, poetul, dacă aţi auzit de el, şi alte somităţi ale culturii române. A preferat Tübingenul şi Germania, în general, fiindcă el era un spirit mai exact, mai disciplinat şi acolo a stat până s-a sfârşit.

A venit în ţară, invitat de Academia Română în anul 1967 şi atunci i s-a oferit titlul de Honoris Causa a Universităţii din Bucureşti. Cu toate acestea, părinţilor mei nu li s-a permis să meargă în Germania, cu atât mai puţin mie. Deci, aici îl onoraseră, îi dăduse titlul onorific acesta foarte înalt şi cu toate astea nu ne dădea voie, familiei, să ne ducem să-l vedem la el acasă. Până când Eugen s-a dus la Bonn, la ambasadorul României, că era unul Oancea ambasador al României pe vremea aceea şi i-a spus că e revoltător faptul că părinţii lui nu au voie să vină să-l vadă. A venit un securist la noi, aşa de sfârşit, şi a zis părinţilor să facă imediat cerere, mie – nu. Atunci, la intervenţia ambasadorului, din ruşine, nu de altceva, pentru că el era recunoscut, deja, pe plan mondial şi atunci să nu le permită părinţilor ar fi fost o ruşine pentru România. S-au dus părinţii, mie nu mi-au dat voie. Numai după ce am ieşit la pensie şi tot cu intervenţii de acolo, că altfel nu-mi dădeau voie, fiindcă eu am o situaţie specială, eu am facut şase ani de detenţie politică anticomunistă, deci nu aveam voie, eram duşmanul poporului pe faţă. Am ajuns prima dată în Germania în 1982. Ani de-a rândul a fost invitat în România, iar în 1991, când s-a declarat independenţa Basarabiei, el a doua zi, după ce a ascultat la radio, şi-a făcut actele, şi-a luat bilet de avion şi a plecat la Chişinău, pentru că el era mult mai legat de Basarabia, se născuse acolo, facuse şi liceul în întregime şi, bineînţeles, că îl interesa evoluţia basarabenilor.

El, între timp, fusese invitat de mai multe ori la Moscova. Era prieten cu un lingvist rus, cu R. A. Budagov, care a fost unul dintre lingviştii corecţi şi foarte serioşi și care a spus: „că e o prostie ca să se spună că limba moldovenească este alta decât limba română”. Acest rus, acest sovietic! Adică el a avut curajul să spună şi pentru asta l-am cunoscut şi eu la un congres lingvistic, aici la Bucureşti, şi i-am mulţumit şi l-am felicitat pentru afirmaţiile lui foarte obiective.

Eugen s-a dus imediat în Basarabia. Mi-a comunicat şi mie şi m-am dus şi eu. Am cunoscut intelectualitatea basarabeană: pe Cimpoi, pe Vieru, pe primarul Chişinăului de atunci, Costin, pe Valeriu Matei, foarte mulţi poeţi. S-au purtat extraordinar cu noi. Ne-am întâlnit şi cu rudele şi ne-am plimbat prin toată Basarabia: la Orhei, la Soroca, la Bălţi, la casa scriitorilor din Chişinău am stat o noapte. A fost primit foarte bine de basarabeni, adică mult mai bine, decât de românii de aici. Erau toţi, săracii, dornici de România, de tot ce înseamnă românism. Atunci ne-am împrietenit cu Vieru şi pe urmă a venit pe la mine prin Bucureşti de câteva ori, cu soţia sa Raisa. A fost o perioadă foarte plăcută. Pe urmă şi basarabenii s-au lăsat, entuziasmul românilor a pierit şi acuma vă luptaţi voi, aceştia tineri, ca să reînviaţi sentimentele româneşti şi naţionale.

Ţinând cont că Eugen Coşeriu a învăţat la acelaşi liceu cu Valeriu Gafencu şi ulterior ambii au studiat la Iaşi, cei doi au fost prieteni?

Ştiu doar atât, că erau foarte buni prieteni, au fost colegi. La Iaşi nu erau colegi, Valeriu facea dreptul, iar fratele meu – litere, dar erau prieteni, tot timpul se întâlneau. Însă fratele meu a plecat foarte repede. Valeriu a venit toamna la facultate, în octombrie, când începeau studiile, iar Eugen a plecat în ianuarie cu bursa în Italia şi nu s-au mai văzut. Deci în perioada Iaşului nu au fost prea mult împreună, au fost mai mult priteni la Bălţi când erau elevi la liceu şi la Iaşi, dar a fost o perioadă extrem de scurtă. Dar eu l-am cunoscut foarte bine pe Valeriu, pentru că noi ne-am refugiat după aceea la Iaşi, eu împreună cu părinţii, şi acolo am locuit împreună cu o familie, Ciocan. Această familie era tot de basarabeni refugiaţi şi băiatul lor, Ştefan Ciocanu, mai trăieşte, e la Iaşi, tot dreptul a făcut, a fost prieten foarte bun cu Eugeniu şi cu Valeriu şi veneau la familia Ciocan zilnic împreună cu Valeriu. Ştefan stătea la cămin, nu stătea acasă, pentru că părinţii stăteau într-o singură odaie. Au dus-o foarte greu, material a fost foarte greu pentru noi refugiul de la Iaşi. Şi ne vedeam cu Valeriu zilnic, ne pozam împreună, ne luau la petreceri studenţeşti pe mine şi pe sora lui Ciocan şi încă pe o fată, Seta, pe care a iubit-o Valeriu. Deci l-am cunoscut foarte bine pe Valeriu şi am fost destul de apropiaţi în perioada Iaşului. Dar el pe urmă a fost arestat, Valeriu, şi l-am văzut abia în 47, m-am dus să-i fac o vizită în închisoare – la Galda de Jos. Ei au fost duşi de la închisoarea Aiud la Galda, era acolo moşia unui grof, Albini se numea, şi ei lucrau acolo la via acestui Albini. Însă deţinuţii aveau o libertate desăvârşită. Mergeau în sat la biserică duminica, gardienii care îi păzeau erau foarte înţelegători şi îi putea vizita oricine. Şi atunci, eu am fost, într-o vacanţă de Paşti la o colegă ce stătea aproape de Galda, astfel ne-am dus şi l-am vizitat pe Valeriu, i l-am prezentat şi ei şi am stat cu Valeriu şi cu Ioan Ianolide o noapte întreagă întinşi pe o rogojină şi am stat de vorbă. Valeriu ne făcea educaţie religioasă, era deja foarte credincios de pe atuncea. Colega mea a fost atât de impresionată de Valeriu, încât eu aveam o poză a lui Valeriu şi mi-a cerut-o să i-o dau ei să o păstreze. Ea a fost foarte tare impresionată de figura lui Valeriu, de felul de a vorbi, de concepţia lui de viaţă şi de morala înaltă pe care o propovăduia. Asta a fost ultima dată când l-am vazut pe Valeriu şi după aceea m-am întâlnit cu Valentina întâmplător în Bucureşti.

Ca să revenim la Eugen, după ce a plecat în Italia, care a fost motivul pentru care nu aţi putut lua legătura?

Italia era deja ocupată de armatele americane, noi eram încă sub nemţi. Au venit englezii şi americanii şi au ocupat Italia şi a fost regimul unui oarecare general Badolio, însă asta a fost o fază intermediară între Mussolini şi democratia care a urmat. În perioada aceea s-au întrerupt relaţiile cu nemţii. Cu italienii. Nemţii erau încă în război cu ruşii, până s-a terminat şi pe urmă noi ne-am refugiat din Basarabia în Ardeal şi fratele meu n-avea de unde să ştie unde suntem noi, iar noi nu ştiam că el a plecat în Uruguai, la început, atunci cînd a pleacat din Italia, deci nu ştiam nimic, foarte tărziu am aflat de el.

Locuiam la Urziceni şi într-o zi a venit la un congres de la Oslo, s-a întâlnit Iorgu Iordan, care era mare lingvist, cu fratele meu. Iar Eugen l-a rugat pe Iordan să facă o vizită părinţilor lui. Ştia vag de la nu ştiu cine că noi am fi locuit în Urziceni şi a venit Iorgu Iordan în Urziceni şi s-a dus la poliţie, „la miliţie”, cum era pe atunci, unde era să se ducă? Şi a întrebat de noi. S-a prezentat ca academicianul Iordan, era şi ambasador la Moscova, el era politician de stânga, deci era o personalitate foarte acceptată de regimul comunist şi ne-a căutat, iar poliţia a zis că nu este asemenea familie în Urziceni. Atunci, Iordan a mai încercat la o frizerie, zicând că acolo vine multă lume. Întâmplător, frizeria era la a treia casă de noi şi a întrebat dacă nu cunosc aşa familie şi i-au arătat unde locuiam.

Şi a venit Iordan şi ne-a spus că fratele meu a evoluat, este cunoscut pe plan mondial, ne-a dat adresa fratelui meu şi aşa am reluat noi legătura cu Eugen şi am comunicat tot timpul numai prin scrisori doar, că altfel nu ne dădea voie, atunci era încă în Uruguai, pe urmă a venit în Tübingen, Germania.

Când a venit fratele meu în Bucureşti, invitat de Academie şi când l-au făcut Doctor honoris causa, am fost toată familia, era eveniment. Ne-am dus la Universitate cu toţii: mama, tata, veri, verişoare şi Iorgu Iordan a venit la mama, fiind profesorul lui Eugen, şi i-a spus: „Doamnă, aveţi un fiu genial!”. Iar mama zice: „Dumneata ai aflat acuma, eu ştiu de când avea doi ani”. A râs toată lumea, a avut tare mult haz treaba asta. A fost o întâlnire foarte emoţionantă. Să nu-l vezi douăzeci şi şapte de ani...

Despre activitatea lui ştiinţifică vă pot spune extrem de puţin. Opera lui este scrisă, a fost tradusă şi în româneşte câteva opere, dar în general a fost scrisă în spaniolă, germană, italiană şi în franceză şi foarte puţin în engleză. Deci n-am putut citi şi erau chestiuni de specialitate, de strictă specialitate. El e semiotician, eu habar nu aveam ce înseamnă, acum ştiu, am aflat mai tărziu şi nu pot să spun că i-am citit operele. Ştiu că are opere foarte bune şi foarte importante, esenţiale pentru lingvistica mondială. A existat un mare lingvist elveţian Saussure, care a creat structuralismul, o structură ce se aplică în toate ştiinţele şi se aplică şi vieţii, iar fratele meu a venit şi a modificat şi a amplificat teoria lui Saussure. Totodată, Eugen îl combate în unele locuri, îi completează teoria şi aduce unele lucruri noi. Mult nu vă pot spune că nu cunosc. Nu vreau să mă bag în amănunte ştiinţifice că nu mă pricep.

Câte limbi poseda Eugeniu?

Vorbite perfect – 15, dar ca structură a limbii ştia 40. Limbile europene le vorbea pe toate. Limbile nordice le vorbea tot bine, vorbea greaca modernă, rusa. Celelalte le cunoştea ca structură, ca teorie, adică putea discuta orice despre o limbă.

A încercat Eugeniu să revină în ţară ca să se stabilească în ţară?

Da. Când se pensionase, acolo se lucrează şi după pensioanare, deci el lucra, deşi era pensionar. Vroia să vină şi ţinea foarte mult să vină la Iaşi, că el acolo îşi începuse studiile. Era legat de Iaşi, n-avea nimic legat cu Bucureşti şi a vrut să-şi cumpere chiar o casă în Iaşi. Dar pe urmă s-a îmbolnăvit, s-au schimbat lucrurile şi n-a mai realizat treaba asta, că m-aş fi mutat şi eu la Iaşi cu el, dacă ar fi venit în ţară.

Relataţi-ne despre ultimii ani de viaţă a lui Eugen

Era foarte bolnav în ultimii ani, dar el, a prevenit pe toată lumea să nu-mi spună mie. Am o prietenă medic aici, cu care el s-a împrietenit, comunicau telefonic, dar eu nu ştiam nimic. Îi dădea tot felul de sfaturi, el era bolnav aproape în ultimă fază. Şi înainte, şi-a sărbătorit ziua pe 27 iulie, n-a sărbătorit-o deloc, dar au venit să-l felicite primarul localităţii în care stătea şi o mulţime de lume. Şi el aşa bolnav, abia s-a ridicat din pat, a stat de vorbă cu ei câteva minute, dar nu mai putea. Şi în opt septembrie „s-a prăpădit”.

Atunci m-a chemat şi pe mine, dar când m-am dus eu, era în spital, nu mai vorbea. Stăteam zi şi noapte cu el în spital. Erau acolo copii lui, că are cinci copii, erau foşti doctoranzi, are vreo 40 făcuţi doctori cărora le-a fost conducători de doctorat şi toţi au plecat la masă pentru o jumătate de oră. Singura care a rămas am fost eu, m-a rugat sora să ies afară din salon să-l schimbe şi m-a chemat imediat înapoi şi în faţa mea a murit.

Când am intrat prima dată în salonul de spital, l-am întrebat: „Eugen, mă recunoşti?” şi el a dat din cap că da, dar nu putea vorbi. Şi mi-a spus doctorul atunci ca să nu vorbim nimic de moarte, de lucruri rele, pentru că el e conştient. Nu mai putea vorbi, dar nu era într-o comă profundă, ca să nu înţeleagă, ştia, era conştient şi cred că a murit conştient, fiindcă îmi arăta mie toate „furtunurile” care îl hrăneau, perfuziile şi îmi făcea semn să i le smulg, adică vroia să moară, să se termine. Şi îmi spunea mie: „nu se poate, nu se poate”, atât, altceva nu.

Am asistat la înmormântare, a fost foarte trist pentru că am rămas singură pe lume. Eu nu mai am pe nimeni, n-am fraţi, n-am surori, am pe nepoţii din Germania, care sunt străini de mine, nu ştiu româneşte, ne-am văzut de foarte puţine ori, adică nu există o legătură între noi. Şi m-am simţit, dintr-o dată suspendată, nelegată de nimeni şi de nimic. A fost o senzaţie foarte grea pentru mine, vreo două luni de zile.

Dorul de Basarabia l-a măcinat mereu, nu?

El în Basarabia a fost, deci el a murit în 2002, şi el a fost şi-n 2001 în România şi Basarabia. A venit tot timpul, aşa bolnav cum era. În ultimul an, mergea cu un cadru. Când l-am văzut la aeroport cu cadrul, m-a pufnit plânsul, dar până a ajuns el jos a trebuit să mă prefac că sunt veselă, că râd, că nu vroiam să mă vadă el aşa disperată. Au fost momente foarte grele şi foarte triste, pentru că toată viaţa ne-am chinuit: refugiu, sărăcie, închisoare, toate „plăcerile” acestei lumi le-am trăit eu personal.

Vă rugăm să daţi un sfat tinerilor de azi, pentru tinerii basarabeni, în mod deosebit.

Nu ştiu dacă sunt chiar în măsură să dau sfaturi, că eu în viaţa mea am făcut extrem de multe greşeli, dar primul sfat este: întroarcerea la Hristos, întoarcerea la morală şi la cunoaşterea istoriei patriei. Nu ştie nici unul nimic. Discută cu un tânăr de 20 de ani din România și vezi că nu cunoaşte nici istoria României, în linii mari, nu vreau să spun amănunte. Sunt de o ignoranţă, care pe mine mă sperie, dar asta este. Dacă îl ai pe Dumnezeu şi dacă ai morală, duci o viaţă morală, nu vorbesc de înaltă moralitate, să te călugăreşti neapărat, o viaţă obişnuită, dar să respecţi nişte reguli, fără asta nu se poate nici cultură să ai, pentru că nu te interesează nimic. Pe tineretul de azi îl interesează doar plăcerea şi banii, dar plăcerea ieftină, nu o să vezi pe unul îndrăgostit de artă, îndrăgostit de muzică. Da, le place muzica, asta care după mine este zgomot ritmat, altceva nu zice, e zgomot ritmat. Eu nu suport muzica de azi, asta care se cântă, dar uneori, am o prietenă de vârsta mea, şi-mi spune: „Ei, noi suntem depăşite, probabil că nu avem dreptate noi, probabil că tineretul ăsta are dreptate”, poate că sunt depăşită, e normal la vârsta mea. Dar totuşi, tineretul lasă foarte mult de dorit. Şi-ar trebui să încerce, dar cine să se ocupe? Ca să existe un reviriment în mentalitatea românilor şi în morală, va trebui să apară cineva, o mare personalitate, cu o mare carismă, dar aşa ceva n-a apărut, nu ştiu. Poate voi o să prindeţi vremuri mai bune, dacă o să vă luptaţi şi o să vă menţineţi pe linia de plutire a moralei, a religiei, dacă nu o să vă intereseze numai partea materială.

sursa