duminică, 30 ianuarie 2011

Omul cel nou...


"Nu vindecarea slăbănogilor, muţilor, surzilor, gârbovilor, leproşilor, orbilor, muribunzilor; nu înmulţirea pâinilor, umblatul pe mare, tămăduirea demonizaţilor şi nici chiar învierea morţilor.
Minunea cea mare şi fără seamăn aceasta este: prefacerea totală a omului, săvârşită atât în vremea cât a trăit El pe pământ cât şi după înălţarea Sa la cer, de-a lungul veacurilor, prin şirul practic infinit de mucenici, sfinţi, convertiţi şi transfiguraţi.
" (Parintele Nicolae Steinhardt)



Va doresc o saptamana cu bucurie!
Liliana

sâmbătă, 29 ianuarie 2011

"Sa primim calauzire si insuflare de la Sfintii din vremurile apropiate de noi"

Zilele acestea am recitit viata Sfantei Iuliana Lazarevskaia si am primit mangaiere, intarire si bucurie. Cu atatea harisme a fost impodobita viata acestei minunate Sfinte incat a fost numita pe buna dreptate "reazemul si dreptar al vieţuirii creştine în familie".

E foarte important sa nu ne lasam dusi de starea proasta care ne cuprinde, sa ne miscam cumva, sa recitim macar ceva ce ne insufla odinioara. Iar Parintele Serafim Rose spunea cat este de important ca noi, cei din urma crestini, “sa primim calauzire si insuflare de la Sfintii din vremurile apropiate de noi"



Iata cum descrie fiul ei viata de rugaciune a mamei sale din acea vreme: "din copilarie fericita Iuliana fusese obisnuita sa se roage lui Dumnezeu vreme indelungata in fiecare seara si sa faca o suta de metanii sau mai mult, si apoi isi ingaduia sa doarma; tot asa, sculandu-se din somn, in fiecare dimineata se ruga mult lui Dumnezeu; si ii arata si sotului ei cum sa faca la fel, caci zice Apostolul Pavel: Ce stii femeie, de iti vei mantui barbatul? (I Cor. 7,16); si acelasi lucru il zicea si ea barbatului."


Uneori de-a lungul indelungatei lor casnicii, sotul ei era plecat cate 2-3 ani in slujba tarului. In acele rastimpuri, Iuliana isi sporea nevointele ascetice. Se ruga mai mult si isi petrecea noptile brodand pe ascuns lucruri ce urmau a fi vandute spre a-i ajuta pe saraci ori in folosul bisericilor.

In timpul zilei chivernisea cu osardie gospodaria si se ingrijea de vaduve si de orfani ca o adevarata mama. Pe langa acestea, Sfanta Iuliana a nascut 10 baieti si 3 fete. Sase dintre copii au murit in pruncie, dar ceilalti sapte au fost crescuti de ea. Chiar cu atatea raspunderi, era in stare sa faca multe fapte bune. De pilda, pe cand inca ii mai traiau socrii, tinutul lor a fost lovit de o foamete si molima. Iuliana se prefacea ca vrea sa manance mai mult, astfel ca in timpul foametei a putut sa imparta hrana fara vreo plata. In timpul molimei ea a ingrijit in taina cu mainile ei pe cei atinsi de boala - desi cei mai multi oameni, temandu-se de molipsire, nu se apropiau de bolnavi.

Viata Sfintei Iuliana Lazarevskaia aici


Bucură-te, dreptar al vieţuirii creştine în familie!
Bucură-te, ocrotitoare a orfanilor şi a copiilor lipsiţi de dragostea părintească!


Bucură-te, că ai arătat că familia e drum spre rai!
Bucură-te, că în lume ai trăit ca şi cum nu ai fost din lume!



Va doresc o duminica linistita!
Liliana

vineri, 28 ianuarie 2011

Sinaxar - Sfântul Efrem Sirul † 28 ianuarie

Sfantul Efrem Sirul este contemporan cu cei mai de seamã Pãrinti ai Bisericii, ca Sfintii Atanasie cel Mare, Vasile cel Mare, Grigore de Nazianz, sau Grigore de Nyssa;Sfântul Efrem reprezintã o formã autenticã asiaticã de crestinism. Douã note distincte îl deosebesc de contemporanii lui: scrie în limba siriacã, si foloseste poezia ca vehicul principal al scriiturii sale.
Sfântul Efrem Sirul este învãtãtorul prin excelentã al pocãintei. El este autorul faimoasei rugãciuni de umilintã care se rosteste mai ales în Postul Mare (“Doamne si Stãpânul vietii mele...”)



Mai multe detalii aici

sursa



Va doresc o zi cu pace,

Liliana

miercuri, 26 ianuarie 2011

Miercurea fara cuvinte



Irina realizeaza "Miercurea fara cuvinte"
Ce este "Miercurea fara cuvinte"?
Miercurea , pe internet, bloggerii care participa la "Wordless Wednesday" ( "miercurea fara cuvinte"), posteaza pe blogul lor o fotografie (de preferinta proprie, si nu luata de pe net) care nu are nevoie de explicatii. De aici si titlul "wordless"- adica "fara cuvinte". Se considera ca fotografia vorbeste de la sine, astfel incat nu mai e nevoie de o descriere. Desigur, daca cineva doreste sa adauge cateva cuvinte nu e nici o problema.




Liliana

sâmbătă, 22 ianuarie 2011

Iisuse, Fiul lui David, miluieste-mã!

35. Si când S-a apropiat Iisus de Ierihon, un orb sedea lângã drum, cersind.
36. Si, auzind el multimea care trecea, întreba ce e aceasta.
37. Si i-au spus cã trece Iisus Nazarineanul.
38. Si el a strigat, zicând: Iisuse, Fiul lui David, fie-ti milã de mine!
39. Si cei care mergeau înainte îl certau ca sã tacã, iar el cu mult mai mult striga: Fiule al lui David, fie-ti milã de mine!
40. Si oprindu-Se, Iisus a poruncit sã-l aducã la El; si apropiindu-se, l-a întrebat:
41. Ce voiesti sã-ti fac? Iar el a zis: Doamne, sã vãd!
42. Si Iisus i-a zis: Vezi! Credinta ta te-a mântuit.
43. Si îndatã a vãzut si mergea dupã El, slãvind pe Dumnezeu. Si tot poporul, care vãzuse, a dat laudã lui Dumnezeu.(Luca 18, 35-43)




Evanghelia cititã astãzi la Sfânta Liturghie ne pune în fatã un orb care, cersind pe marginea drumului în apropierea Ierihonului, avea dorinta fierbinte de a vedea. Acest orb dovedeste însã o profundã vedere duhovniceascã deoarece în cel pe care multimea Îl vedea doar ca pe Iisus Nazarineanul, un învãtãtor care are puterea de a tãmãdui, el îl recunoaste pe Hristosul, Unsul lui Dumnezeu, Cel despre care au vestit prorocii cã va fi “Fiul lui David”.
Orbul nu ezitã sã-si mãrturiseascã aceastã credintã, chiar dacã multimea îl certa, si striga: “Iisuse, Fiul lui David, miluieste-mã !”.
Astfel orbul s-a arãtat a fi singurul care vedea cu adevãrat din multimea care îl înconjura pe Iisus. De aceea Mântuitorul îi si împlineste dorinta de a vedea trupeste subliniind “Credinta ta te-a mântuit”.
Cãpãtându-si vederea, cel care a fost orb îl urmeazã pe Hristos si îl slãveste pe Dumnezeu dând prilej întregului popor sã aducã laudã lui Dumnezeu.
"Spre Judecatã am venit în lumea aceasta, pentru ca cei ce nu vãd sã vadã iar cei ce vãd sã fie orbi” (In. 9, 39). Aceastã afirmatie a Mântuitorului ar trebui sã ne punã pe gânduri pe toti. De multe ori ne credem întelepti, credem cã vedem si întelegem, fãrã a cãuta adevãrata întelepciune care vine de la Dumnezeu. Hristos însã ne avertizeazã “Dacã ati fi orbi, n-ati avea pãcat. Dar pentru cã acum ziceti: Vedem, pãcatul vostru rãmâne”. (In. 9, 41)
Primul pas pentru a iesi din aceastã stare este de a recunoaste faptul cã, atât timp cât suntem departe de Dumnezeu, cât timp pãcatul ne stãpâneste, suntem orbi. Dar Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este “lumina care lumineazã întru întuneric si întunericul nu a cuprins-o” (In. 1, 5). El a zis: “Eu sunt Lumina lumii; cel ce-Mi urmeazã Mie nu va umbla în întuneric ci va avea lumina vietii” (In. 8, 12).
Singura sansã de a iesi din întunericul mortii pe care îl aduce pãcatul este de a crede cã Iisus este cu adevãrat Fiul lui Dumnezeu întrupat, Lumina lumii, si de a-i urma Lui. Ca si în cazul orbului aceastã credintã este mântuitoare dar presupune urmarea lui Hristos prin împlinirea poruncilor Lui si prin cãutarea Lui în rugãciune, în Sfânta Liturghie, în Sfânta Scripturã.
Pãrintii Bisericii mãrturisesc cã în lumina lui Hristos ne vedem mizeria din noi si ne îngrozim, dar, prin pocãintã, putem ajunge pânã la contemplarea luminii dumnezeiesti necreate. Evanghelia de astãzi încearcã sã ne ajute sã întelegem cã atât timp cât suntem departe de Hristos suntem orbi si cã numai urmându-i Mântuitorului vom avea cu adevãrat lumina vietii.

Pr. Florin Botezan


sursa foto



Va doresc o duminica cu pace!
Liliana

joi, 20 ianuarie 2011

...despre carte, despre bloguri ... cu Pr. Bogdan Papacostea...

You need to install or upgrade Flash Player to view this content, install or upgrade by clicking here.


Liliana

miercuri, 19 ianuarie 2011

Miercurea fara cuvinte

Irina realizeaza "Miercurea fara cuvinte"
Ce este "Miercurea fara cuvinte"?
Miercurea , pe internet, bloggerii care participa la "Wordless Wednesday" ( "miercurea fara cuvinte"), posteaza pe blogul lor o fotografie (de preferinta proprie, si nu luata de pe net) care nu are nevoie de explicatii. De aici si titlul "wordless"- adica "fara cuvinte". Se considera ca fotografia vorbeste de la sine, astfel incat nu mai e nevoie de o descriere. Desigur, daca cineva doreste sa adauge cateva cuvinte nu e nici o problema.


Manastirea Horezu (Oltenia 2008)



Liliana

marți, 18 ianuarie 2011

Să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru ce avem, să învăţăm să fim şi flămânzi...

Ganduri de la o mama cu opt copii...

"Ca orice şcoală, şcoala suferinţei face o triere. Nu toţi promovează examenul şi, în orice caz, nu toţi îl trec cu note mari”, spunea Părintele Nicolae Steinhardt. Preoteasa Delioara Bujor din Constanţa a trecut cu brio toate examenele pe care Dumnezeu i le-a dat la şcoala suferinţei. A rămas văduvă la numai 36 de ani, având opt copiii cu vârste cuprinse între 2 şi 12 ani, dintre care unul cu handicap de gradul I. Cu doi ani înainte de moartea soţului, Dumnezeu L-a chemat la Sine pe un alt copil al familiei Bujor, un băieţel care a murit înecat în râul Tutova, la numai 10 ani. Potrivit cuvântului dat Sfântului Pavel, care, rugându-se Domnului să îl elibereze de neputinţă, a primit răspuns că puterea lui Dumnezeu „întru slăbiciune se desăvârşeşte”, pentru credinţa presviterei Delioara, Dumnezeu a acoperit-o cu harul Său, ajutându-o să treacă peste toate încercările şi să-şi crească frumos copiii.
- În urmă cu 12 ani a murit într-un accident de maşină soţul meu, părintele Constantin, care slujea la o biserică din Bârlad. Întrucât locuiam în casa parohială, după numirea noului preot a trebuit să părăsim locuinţa. Înalt-Preasfinţitul Teodosie, care în acea vreme era episcop la Bucureşti, mi-a asigurat un loc de muncă la o casă de odihnă a preoţilor din Buşteni. Ne-am mutat cu toţii de la Bârlad la Buşteni, unde am locuit câţiva ani într-o cameră ce ne-a fost repartizată. Mă ocupam de tot ce însemna întreţinerea acelei casei preoţeşti – curăţenia camerelor şi serviciul la bucătărie.

Înalt-Preasfinţitul ne-a luat sub ocrotirea sa. Când a venit la Constanţa, l-am urmat şi noi. Astăzi locuim într-o casă în satul Cumpăna din judeţul Constanţa, casă ridicată cu ajutorul Înalt-Preasfinţiei sale şi a domnului Marcel Bouroş, preşedintele Fundaţiei „Sfinţii Martiri Brâncoveni”. Casa am mobilat-o cu ceea ce am primit de la diferite persoane.

…Nouă nu ne trebuie atât de multe lucruri, am învăţat să nu punem preţ pe cele materiale. Pentru noi lucrul cel mai important este să ne mântuim!

- V-aţi supărat pe Dumnezeu că v-a lăsat singură cu opt copii, dintre care unul cu handicap?

- Nu! Dumnezeu dă crucea după puterile fiecăruia. Deci nu mă pot supăra pe Dumnezeu. Niciodată nu m-am gândit la aşa ceva!

- …Nici măcar în primele clipe când aţi aflat de moartea părintelui?

- Nu. În acele clipe I-am cerut lui Dumnezeu putere. Primele mele cuvinte au fost: „Maica Domnului, dă-mi putere să-mi duc crucea! Maica Domnului, ne lăsăm în grija ta! Am nădejde că ne vei ajuta!” Şi, într-adevăr, Măicuţa Domnului a fost cu noi. Nu am avut nici o problemă cu fetele în privinţa învăţării. Fetele mai mari au intrat la facultate cu medii mari şi fără a face meditaţii, iar cele mai mici, care acum sunt eleve de liceu, nădăjduiesc că le vor urma.

- Şi Ionuţ, copilul cel mai mic?

- Ionuţ s-a născut cu un handicap de gradul I şi trebuie supravegheat permanent. Este agitat, nu vorbeşte, ne înţelegem foarte greu cu el. Are tendinţa de a lovi, de a strica. Dacă nu suntem atente, poate da foc casei sau poate face alte pozne! Trebuie să-l acceptăm aşa cum este, căci prin el ne putem mântui. Când mergem la biserică, îi place să ducă la altar pomelnicul şi să se împărtăşească. Acum are 14 ani şi nu-l mai pot împărtăşi săptămânal. Însă am constatat că în săptămâna de după împărtăşanie este mult mai liniştit!…

- Au fost momente în care v-aţi simţit singură?

- Nu, pentru că am fost tot timpul cu copiii mei… Acum mă simt singură când îmi pleacă fetele la liceu sau la facultate, iar Ionuţ doarme. Zic: „Doamne, abia aştept să vină fetele!”. Bineînţeles că mi-a părut rău când a murit soţul meu, m-am simţit ca o pasăre fără aripă, dar Dumnezeu m-a ajutat…

Mi-am dorit să fiu pentru copiii mei şi prietena lor, nu numai mamă. Şi am reuşit acest lucru. La noi în familie nu există secrete, nu ne ascundem greşelile pe care le facem. Dacă cineva a greşit, recunoaşte şi îşi îndreaptă greşeala. Eu am mare încredere în fetele mele. Când luam salariul, le arătam unde puneam banii şi le ziceam: „Banii sunt aici! Când aveţi nevoie de ceva, puteţi lua, dar să-mi spuneţi şi mie şi să nu-i terminaţi, ca să avem ce pune pe masă până la sfârşitul lunii!”

- Au fost zile în care nu aveaţi ce să puneţi pe masă?

- Da, dar nu ne-am plâns. Făceam o pâine fără drojdie şi-o mâncam cu ceai. Şi le spuneam copiilor: „Să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru ce avem, să învăţăm să fim şi flămânzi! Vor veni zile în care vom fi nevoiţi să flămânzim, aşa ne călim”.

- Nu vă durea sufletul că nu le puteţi oferi mai mult?

- Chiar dacă mă durea sufletul, nu puteam schimba situaţia… Îi încurajam cum puteam: „Astăzi mâncăm doar pâine şi bem ceai, şi să nădăjduim că mâine Dumnezeu ne va trimite mai mult”. Şi, într-adevăr, aşa se întâmpla… A doua zi, în chip minunat, aveam mai multă mâncare. Ne-a fost greu la început, mai ales că eram obişnuiţi ca soţul meu să aducă multe lucruri bune. Dar, cu timpul, ne-am obişnuit să ne descurcăm cu puţin. Când rămâneam fără nici un ban, mergeam la Înalt-Preasfinţitul – m-a ajutat de fiecare dată.

- Nu şi-au dorit copiii dumneavoastră să trăiască asemenea copiilor cu posibilităţi materiale ridicate?

- Nu, pentru că au înţeles că toate bogăţiile sunt trecătoare. Le-am explicat că trebuie să aibă mai întâi de toate credinţă şi înţelepciune. Le-am învăţat pe fete să nu se ruşineze de faptul că provin dintr-o familie numeroasă. Dimpotrivă, să fie bucuroase că au aşa de multe surori! Le-am dat mereu exemplul cu pomul care are multe roade: când îl priveşti, te bucuri de el. …Se mai certau pe haine, dar le împăcam spunând că nu învaţă la aceeaşi şcoală şi că le pot schimba între ele.

- Dacă aţi fi avut posibilităţi, le-aţi fi îndeplinit copiilor toate plăcerile?

- Nu… Cred că greşesc acei părinţi care le oferă copiilor lor tot ceea ce îşi doresc. Astfel de copii se obişnuiesc să aibă totul pe tavă şi vor crede că li se cuvine toate. Copilul crescut aşa va deveni egoist, lipsit de sensibilitate la problemele aproapelui şi îi va fi foarte greu să se descurce în viaţă. Fetele mele au învăţat de mici să preţuiască banul muncit, pentru că au muncit ele însele de la vârsta de 15-16 ani, vara în vacanţe. O doamnă profesoară le-a intermediat o relaţie la un patron care avea standuri cu diverse mărfuri şi ele vindeau în sezonul de vară. Nu câştigau mult, dar reuşeau să-şi mai cumpere ceva hăinuţe. În plus, le-am obişnuit să mă ajute în treburile gospodăreşti. Eu aveam două servicii, ca să pot câştiga mai mult, aşa că lipseam mult timp de acasă. Câtă vreme eram plecată, ele aveau grijă de Ionuţ şi făceau de mâncare…

- De ce şi unii tineri care au avut parte de o educaţie religioasă se depărtează de Biserică, pe măsură ce cresc?

- Mă gândesc că tinerii uită de Dumnezeu atunci când intră în contact cu alţi tineri care nu ştiu de Dumnezeu. Vedeţi, copilul mic prinde mai repede cele rele! De aceea, mama trebuie să-i atragă tot timpul atenţia când greşeşte. Tânărul, după ce ajunge la liceu sau la facultate, dacă nu are o credinţă puternică, dacă are o credinţă căldicică, dă de mediul rău de acolo şi se strică. Contează foarte mult anturajul! Este o vorbă: „Prieteniile rele strică obiceiurile bune”. În plus, televiziunea, mass-media în general contribuie din plin la schimbarea caracterului bun pe care aceşti tineri l-au dobândit în familie. Ce ne propune televiziunea: un mod de viaţă lipsit de Dumnezeu, un mod de viaţă în care numai satisfacerea propriilor plăceri contează, un mod de viaţă în care se aruncă la gunoi tot ceea ce noi, părinţii, am încercat să sădim bun în sufletele lor. Părintele Constantin s-a opus categoric ca noi să avem televizor în casă: „Nu vreau televizor în casa mea, ca să le strice mintea copiilor!” – şi pe atunci programele nu erau aşa de viciate cu imagini pornografice ca acum…

- Ca mamă a opt copii, ce sfaturi le-aţi da părinţilor de astăzi?

- În primul rând, să-şi iubească mult copiii şi să aibă grijă ce educaţie le dau. Uşor se face un copil, dar foarte greu e să-l educi! Să fie foarte atenţi cu anturajele. Pe copii îi strică foarte mult anturajele! Am observat la adolescenţii şi tinerii de azi că le este foarte uşor să stea la o petrecere ore în şir, dar foarte greu să stea la o slujbă a Bisericii. De asemenea, este esenţial ca părinţii să nu fie de acord cu avortul. Indiferent de cât de greu ar duce-o, să dea şanse de viaţă fiecărui copil pe care Dumnezeu îl trimite în acea familie. Să fie conştienţi că Dumnezeu poartă de grijă fiecărui suflet care vine pe lume.

- Sunt oameni care v-au necăjit?

- Au fost oameni care mi-au reproşat că am făcut aşa de mulţi copii… Dar nu m-am supărat pe ei. Le-am spus doar că nu ştiu ce vorbesc. Mă rog ca Dumnezeu să-i înţelepţească pe ei şi pe toţi cei ce nu înţeleg raţiunea unei mame care a hotărât să aducă pe lume mai mulţi copii.

- Ce aţi învăţat în anii de când sunteţi văduvă?

- Am învăţat să am multă răbdare, să-i iubesc pe cei ce au nevoie de ajutor. Mi-am dorit să fac Facultatea de Asistenţă Socială şi să lucrez undeva unde pot ajuta oameni cu nevoi speciale. Şi Dumnezeu mi-a îndeplinit dorinţa. Acum lucrez la un centru unde avem grijă de persoane cu handicap, cu vârste între 19 şi 48 de ani. Deşi au vârste aşa de mari, eu le spun „copii” pentru că îi văd ca pe copiii mei…

Vorbeam cu ei zilele trecute despre sărbătorile de iarnă şi îmi ziceau că vor să aibă un Crăciun frumos. Iar eu le-am răspuns: „O să aveţi cel mai frumos Crăciun! O să mergem la biserică, o să ascultaţi o slujbă frumoasă, apoi colinde acasă!” De Anul Nou, ei şi-ar dori petrecere, muzică, distracţie. Le-am explicat că acestea sunt lucruri trecătoare şi că se vor simţi mai bine dacă pe 1 ianuarie vom fi prezenţi la biserică.

În centrele de unde au venit nu i-a dus nimeni la biserică. Eu caut să-i apropii de Dumnezeu. La masă îi învăţ cum să se roage: „Haideţi să ne închinăm şi să mulţumim, pentru că mâncarea este de la Dumnezeu”. Duminica încerc să-i duc la Liturghie. Le explic că trebuie să aibă răbdare în boală, în suferinţă şi să se lase cu totul în voia lui Dumnezeu.

Văd că le place şi sunt interesaţi de ceea ce le explic. Pe Părintele îl aşteaptă de fiecare dată cu nerăbdare. Mă rog la Dumnezeu ca oamenii de la conducerea acestui centru să îmi permită să continui ceea ce am început cu ei. Uneori mi s-a interzis să-i duc la biserică, pe motiv că s-ar putea apuca să cerşească. Dar nu este aşa, aceşti „copii” merg acolo din dragoste!…

- Sunt oameni care v-au impresionat prin credinţa lor?

- Am cunoscut o femeie de 96 ani, foarte credincioasă. A cunoscut ambele războaie mondiale. Mi-a povestit prin câte a trecut şi cât de mult a păzit-o Dumnezeu datorită credinţei sale.

Sunt mulţi oameni care mă impresionează cu viaţa lor şi care îmi dau puterea şi curajul de a merge mai departe. De asemenea, citesc vieţi de sfinţi, cuvinte ale Părinţilor cu viaţă sfântă – şi mă folosesc foarte mult. Suferinţa te căleşte în credinţă. Dar te ajută şi cititul cărţilor. Din cărţile citite am aflat despre oameni care au suferit mult mai mult: au trecut prin secetă, prin foamete, prin război. Acum, slavă Domnului, avem un acoperiş deasupra capului, avem ce aşeza pe masă – mult, puţin, este ceva…

- Cum aţi simţit ajutorul lui Dumnezeu?

- L-am simţit prin mâna pe care mi-au întins-o oamenii ce mi-au stat aproape: Înalt-Preasfinţitul Teodosie al Tomisului, domnul Marcel Bouroş, care m-a ajutat să-mi fac casa, mulţi preoţi şi colegi de serviciu…

- Ce înseamnă fericirea?

- Fericirea este atunci când ai credinţă în Dumnezeu şi familia lângă tine. Atunci totul merge bine! Am învăţat eu şi mi-am învăţat şi copiii să aibă tot timpul credinţă – şi când le e bine, şi când le e rău. Nu se poate ca atunci când îţi este bine să uiţi de Dumnezeu! Trebuie să fim cu gândul permanent la Dumnezeu. Părintele Cleopa spunea ca atunci când te trezeşti de dimineaţă să-i mulţumeşti lui Dumnezeu că ţi-a dăruit încă o zi. Oare câţi dintre noi îi mulţumim lui Dumnezeu că ne-a mai îngăduit încă o zi? O zi în care putem să plângem pentru păcatele noastre, o zi în care să facem o faptă bună, ce poate ne va ajuta când ne vom înfăţişa înaintea Dreptului Judecător, o zi în care să ne rugăm mai mult… Ne plângem că nu este timp. Dar câţi conştientizăm că, prinşi de atâtea griji, avem puţin timp de rugăciune şi pocăinţă? Dacă avem râvnă să fim mai mult cu Hristos, vom simţi în suflet o bucurie pe care numai harul lui Dumnezeu o poate da



preluat din Familia ortodoxa


Liliana

duminică, 16 ianuarie 2011

Sinaxar- Sfântul Antonie cel Mare † 17 ianuarie


"Nu existã un vrãsmas mai mare pentru om decât el însusi, însã prin ascultare omul se biruie pe sine."

Trei pãrinti aveau obiceiul de mergeau la fericitul Antonie în fiecare an. Si doi îl întrebau pentru gândurile lor si pentru mântuirea sufletului, iar al treilea totdeauna tãcea, nimic întrebându-l.
Iar dupã mult timp i-a zis avva Antonie: “Iatã, de atâta timp vii aici si nimic nu mã întrebi!” Si rãspunzând fratele i-a zis: “Destul îmi este si numai sã te vãd, pãrinte”.
(Sfântul Antonie cel Mare)

Cuviosul Antonie cel Mare, “Pãrintele monahilor”, este poate cel mai popular ascet, socotit a fi începãtorul vietii cãlugãresti. El s-a nãscut pe la anul 250 în Egiptul de Mijloc, dintr-o familie crestinã, în care a învãtat sã practice credinta mergând des la bisericã. La moartea pãrintilor, a vândut mostenirea ce-i revenea, a împãrtit banii sãracilor si a început sã practice asceza; mai întâi nu departe de casa pãrinteascã, apoi depãrtându-se progresiv de zonele locuite, pânã ce la vârsta de 35 de ani s-a asezat într-o fortãreatã situatã pe malul drept al Nilului, pe asa-zisul «munte dinafarã», la Pispir, unde s-a nevoit 20 de ani. Aici a atras multi vietuitori, atât dintre tineri cât si dintre ceilalti bãtrâni ai timpului sãu, emuli în imitarea si cãutarea lui Hristos în desert. A murit la 356, în vârstã de 105 ani, pe muntele Kolzim, aproape de Marea Rosie.
Pr. Iulian Nistea



Blog dedicat Sfantului Antonie cel Mare- AICI



sâmbătă, 15 ianuarie 2011

IMN EMINESCULUI - VALERIU ANANIA


Condacul al 4-lea

Înmultindu-se ”vrajmasii zmei”, CASA ÎMPARATULUI este atacata, Fii sai sunt luati în robie, hotarele se ”rup”, strainii navalesc si ”PLÂNSUL” se iveste, în locul de: ALILUIA!

Icosul al 4-lea

Ca odinioara Profetul Ieremia, si tu, Eminescu,
”PLÂNSUL robiei noastre te-ai facut, care adânc s-a sapat si a intrat pâna în Codrii cei mari si pe Muntii cei înalti, cu DOINIREA-CUVÂNTUL de Pamânt:

Veseleste-te, DOINIRE de DOR DUMNEZEIESC;
Veseleste-te, DOINIRE de Dor Pamântesc;
Veseleste-te, DOINIRE de Sfânta CHEMARE;
Veseleste-te, DOINIRE de IUBIRE;
Veseleste-te, si DOINIREA cea de ”jale”;
Veseleste-te, DOINIREA, ”EVANGHELIA Pamânteasca”;
Veseleste-te, Mihai Eminescu, LUCEAFARUL cu DORUL de Pamânt!



Acatistul poetului neamului romanesc Mihai Eminescu

(Valeriu Anania IMN EMINESCULUI în nouasprezece cânturi, Cartea Româneasca, 1992, p.5-23).

joi, 13 ianuarie 2011

Sa folosim tot ceea ce este bun in lume spre propriul nostru beneficiu


Din observarea modului cum familiile ortodoxe din lumea de azi traiesc si transmit Ortodoxia, ar parea ca acesta lupta este de mai multe ori pierduta decat castigata. Procentajul crestinilor-ortodocsi care pastreaza intacta identitatea lor ortodoxa si nu sunt transformati dupa modelul lumii de azi este cu adevarat mic.

Totusi nu trebuie neaparat sa vedem lumea din jurul nostru in intregime rea. De fapt, pentru supravietuirea noastra ca ortodocsi trebuie sa fim destul de intelepti pentru a folosi tot ceea ce este bun in lume spre propriul nostru beneficiu. Aici voi atinge cateva puncte la ceea ce poate fi de folos in lumea aceasta, care pare a nu avea nimic, in mod direct, in comun cu Ortodoxia, tocmai pentru a formula conceptia noastra ortodoxa despre viata.

Copilul care a trait intr-un mediu unde se asculta muzica clasica de buna calitate si a crescut astfel nu va fi nici pe departe tentat de ritmul infernal si de mesajul rock-ului si al celorlalte forme de pseudo-muzica contemporane, spre deosebire de un copil care a crescut fara o educatie muzicala. O astfel de educatie muzicala, dupa cum au spus si cativa stareti de la Optina, rafineaza sufletul si il pregateste pentru primirea lucrurilor duhovnicesti.

Copilul care a fost invatat cu o literatura buna, cu drama si poezie, si le-a simtit inrurirea in suflet, adica s-a bucurat de ele, nu va deveni cu usurinta un dependent de filmele contemporane, de programele de televiziune si de romanele ieftine care distrug sufletul si il indeparteaza de la calea crestina.
Copilul care a invatat sa vada frumusetea in picturile si sculpturile clasice nu va fi atras usor in perversitatea artei contemporane si nici nu va fi atras de productiile tipatoare ale publicitatii si pornografiei moderne.
Copilul care cunoaste ceva din istoria lumii, in special din epocile crestine si despre cum au trait si au gandit alti oameni, ce greseli si caderi au avut ei indepartndu-se de Dumnezeu si de poruncile Sale si ce fel de viata placuta si ce bucurii au avut cand i-au fost credinciosi Lui - isi va forma discernamntul relativ la viata si filosofia vremurilor noastre si nu va fi inclinat sa urmeze prima filosofie noua sau primul stil de viata pe care il intalneste.
Acest sens al istoriei atat de important trebuie comunicat copiilor nostri.

In general, o persoana care cunoaste bine cele mai bune opere ale culturii seculare - care in Apus are aproape intotdeauna clare conotatii religioase si crestine - are mai multe sanse sa duca o viata normala, o viata ortodoxa fructuoasa decat cineva care cunoaste doar cultura de masa azi.



Cultura de cea mai buna calitate a lumii insusita corect, rafineaza si dezvolta sufletul; cultura de consum azi dogeste si deformeaza sufletul si il impiedica sa primeasca normal si deplin mesajul Ortodoxiei. De aceea, in lupta noastra impotriva spiritului acestei lumi, putem folosi cele mai bune esente pe care lumea ni le poate oferi pentru a le transcede; tot ceea ce este bun in lume, daca suntem destul de intelepti sa vedem, ne indreapta spre Dumnezeu si spre Ortodoxie si trebuie sa ne folosim de ele.



(Cuviosul Serafim Rose- Despre educatia crestina)



Liliana

miercuri, 12 ianuarie 2011

Drumul spre casa...

Drumul spre casa de la munte l-am facut prin traseul Rucar-Bran, ca sa ne putem opri si la manastirea Namaiesti din jud. Arges. Un drum minunat, cu case razlete pe dealuri...cu multa liniste si cu privelisti de nu-ti mai luai ochii... Mănăstirea Nămăieşti vatra monahala rupestra ce se afla în comuna Corbi, pe şoseaua Câmpulung-Domneşti.
Biserica manastirii este de piatră, în întregime săpată în stâncă de mâini necunoscute, datată din prima jumătate a sec. XVI

Aici se află icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni, găsită în stâncă de cei trei ciobani , veche de la inceput creştinătatii. Se crede că este una dintre cele 12 icoane pictate de Sf. Apostol şi Evanghelist Luca la dorinţa Maicii Domnului, care le-a destinat celor 12 Apostoli ce urmau să plece la propovăduirea Evangheliei. Pe aceste locuri, icoana a fost adusă de Sf. Apostol Andrei
Hramurile manastirii sunt Intrarea în Biserică a Sfintei Fecioare Maria (21 noiembrie) şi Izvorul Tămăduirii (în prima vineri de după Sf. Paşti).
Maica Cornelia Colţea este ghidul manastirii si trăieşte aici de la vârsta de trei ani, când a fost luata la mânăstire de surorile mamei sale.
Am fotografiat aceasta casa pentru ca mi-a placut felul in care cadea lumina soarelui si cum erau asezate lemnele pentru foc :)

Va doresc o zi binecuvantata!
Liliana

duminică, 9 ianuarie 2011

La munte...

Va spuneam zilele trecute, ca am fost plecati la munte, intre Craciun si Anul Nou. Nu aveam in plan si nici in buget iesirea la munte, dar pentru ca oferta a venit din partea mai multor prieteni a fost de nerefuzat. In perioada aceasta sunt preturi mult mai rezonabile, si dupa parerea mea poti avea parte si de liniste.

Asadar, am plecat cu mic mare la Moeciu, unde sunt nenumarate pensiuni nu foarte mari, curate, intime si cochete, noi am avut spatiu de joaca pentru copii si in curte dar si in subsolul transformat in sala de sport, astfel ca am putut sa avem liniste chiar si cu o duzina de copii :)
Inca de cand am ajuns a inceput sa ninga ca-n basme, iar priveslistea de la fereastra camerei era parca desprinsa din basm...


M-au bucurat, copiii sanatosi si rosii in obraji, prietenii dragi, aerul curat, linistea, privelistile incantatoare... toate daruri de la Bunul Dumnezeu pentru care multumim.








Va doresc o saptamana cu spor in toate!
Liliana

joi, 6 ianuarie 2011

Pilda vietii Sfantului Ioan Botezatorul

"Adevărat zic vouă: Nu s-a ridicat între cei născuţi din femei unul mai mare decât Ioan Botezătorul "(Matei cap. XI, 11)




"Prin tine izbavindu-ne de tot necazul, dupa datorita multumire, pe tine aparatorul si fierbinte sprijinitorul nostru te rugam, cel ce ai indraznire catre Domnul, din toate nevoile ne slobozeste pe noi ca sa-ti cantam : Bucura-te, sfinte Ioane, preacinstite Inaintemergatorule ! "(Condacul 1)

icoana Sf. Andrei Rubliov





Mai jos veti putea citi o predica minunata a monahului Nicolae Steinhardt


Pilda vietii Sfantului Ioan Botezatorul sau "Eu trebuie sa ma micsorez, iar El trebuie sa creasca."

Ioan Botezatorul ne este indeobste cunoscut pentru marea sfintenie a vietii sale. I se spune inger in trup sau om ingeresc, de cat de aspra i-a fost viata in pustie si de cat de intransigenta asceza. Stim ca drept imbracaminte avea o haina din par de camila si ca imprejurul mijlocului purta o cingatoare de curea. De hranit se hranea numai cu lacuste si miere salbatica.

Acestea ne sunt cunoscute, asa incat socotesc ca mai de folos ne este a evoca alte insusiri ale unui sfant caruia ravna poporului lui Dumnezeu nu a sovait sa-i atribuie aripi de inger, iar iconarii, la randul lor, n-au pregetat sa-l infatiseze astfel in multe icoane si picturi bisericesti.

Insusirile la care doresc sa ma refer sunt:
- absoluta smerenie
- capacitatea de a iubi pe un altul nu numai ca pe sine ci si mai mult decat pe sine
- capacitatea de a recunoaste superioritatea altuia
- capacitatea de a sterge si anula sinea proprie inlocuind-o cu a altuia.

Viata Sfantului Ioan Botezatorul ne este cunoscuta in toata simplicitatea si rigoarea ci. Moartea lui, timpurie, constituie o dovada a ceea ce istoricilor contemporani si ilustrului nostru compatriot Mircea Eliade in special, le place a numi absurditate a istoriei.

Regele Irod - nu Irod cel Mare, omoratorul pruncilor nevinovati, ci fiul sau, Irod Agrippa - isi luase drept sotie pe femeia fratelui sau Filip. Casatoria aceasta era de fapt un concubinaj osandit de Ioan Botezatorul cu acele vorbe fara suliman si acel ton aprig care ii erau proprii.

Asa-zisa nevasta a lui Irod, Irodiada, femeie frumoasa si inteligenta insa cruda, ambitioasa si nerusinata, il dusmanea de aceea pe Ioan si-i tot cerea regelui sa-l starpeasca. In cele din urma izbuti sa obtina intemnitarea celui vrajmasit de ea: Ioan a fost inchis in beciurile palatului.

Acolo se afla cand i se ivi Irodiadei prilejul de a se descotorosi de acel a carui viata ii era ca un ghimpe in ochi. Fiind ziua de nastere a lui Irod si sarbatorindu-i-se aniversarea, s-a facut praznic bogat dupa cuviinta, poftiti au fost toti dregatorii tarii.

Acolo, la praznic, fiica din prima casatorie a Irodiadei, Salomeea pe nume, a dansat; dansul tinerei frumoase fete intr-atata i-a placut si l-a tulburat pe rege incat, ametit de bautura si aprins de pofta, i-a spus: cere-mi ce vrei, pana la jumatate din regatul meu, si-ti voi da. Si si-a intarit vorba cu juramant.

Salomeea, nestiind ce sa ceara, s-a sfatuit cu maica sa. Irodiada nu a stat pe ganduri: cere capul lui Ioan Botezatorul, i-a grait, acum, aici; sa ti-l aduca pe o tipsie. Regele Irod atunci s-a cutremurat. Nu era deloc dispus sa-l omoare pe Ioan despre care stia ca norodul il socoteste prooroc; si-apoi nici lui omul nu-i era cu totul antipatic; in felul lui il respecta si consimti se la arestarea lui numai ca sa scape de gura muierii.

Nerodului, ametit cum era, i-a fost insa rusine sa-si calce nesabuitul juramant. Ar fi putut prea bine sa-i explice fetei: ti-am fagaduit pana la jumatatea regatului meu, dar omul acesta pretuieste mai mult decat jumatate din regatul meu, astfel incat nu ti-l pot da; cere-mi altceva. Dar nu l-a purtat mintea catre acest raspuns drept, ci ca netotul a implinit salbatica sfuntata cerere: lui Ioan i s-a taiat capul in chiar beciurile palatului si cinstitul cap i-a fost adus Salomeei pe tipsie, precum dorise ticaloasa de Irodiada.

Smerenia absoluta a Botezatorului reiese cu prisosinta din textul celor patru Evanghelii care folosesc aproape aceleasi cuvinte centrate in jurul a cinci idei:
- Iisus e mai puternic decat Ioan
- Ioan nu este vrednic sa-I dezlege cureaua incaltamintei
- Ioan nu poate boteza decat cu apa, pe cand Iisus va boteza cu Duh Sfant si cu foc
- Iisus este anterior lui Ioan
- Iisus este Cel ce va sa vina.

Intr-adevar, referatul lui Matei relateaza: "Cel Care vine dupa mine este mai puternic decat mine. Nu sunt vrednic sa-i duc incaltamintea. Eu va botez cu apa spre pocainta. El va va boteza cu Duhul Sfant si cu foc."

Iar cand Iisus vine la repejiunile Iordanului spre a primi botezul, Ioan exclama uimit si coplesit: "Eu am trebuinta sa fiu botezat de Tine si Tu vii la mine?"

In referatul lui Marcu citim de asemenea: "Vine in urma mea Cel ce este mai tare decat mine. Caruia nu sunt vrednic, plecandu-ma, sa-I dezleg cureaua incaltamintei."

Si tot in felul acesta scrie si Sfantul Evanghelist Luca: "Eu va botez cu apa, dar vine Cel ce este mai tare decat mine, Caruia nu sunt vrednic sa-I dezleg cureaua incaltamintelor. El va va boteza cu Duh Sfant si cu foc."

In textul evanghelic al Sfantuiui Apostol Ioan gasim lamuriri mai ample: "Acesta este despre Care am zis: Cel ce vine dupa} mine a fost inaintea mea, pentru ca mai inainte de mine era."

Botezatorului i se pune intrebarea: "Cine esti? Esti tu Hristosul, esti tu Ilie, esti tu Proorocul?" Iar el, ne spune textul evanghelic, "a marturisit si n-a tagaduit si a marturisit: Nu sunt eu Hristosul, nu sunt nici Ilie si nici Proorocul."

Cu deplina modestie si potrivit adevarului, cel intrebat din nou raspunde: "Eu sunt glasul celui care striga in pustie: indreptati caile Domnului."

Si iarasi, tot ca in celelalte referate:

"Eu va botez cu apa, dar in mijlocul vostru se afla Acela pe Care voi nu-L stiti, Cel care vine dupa mine, Care inainte de mine a fost si Caruia nu sunt vrednic sa-I dezleg cureaua incaltamintei."

De doua ori afirma Ioan, aratandu-L pe Iisus: "Iata Mielul lui Dumnezeu: Cel ce ridica pacatul lumii." Iar dupa botezul Domnului in Iordan: "Am vazut Duhul coborandu-Se din cer ca un porumbel si a ramas peste El."

Si, in acelasi mod, mai categoric insa: "Acesta este Fiul lui Dumnezeu" (Ioan 1, 34). Iar mai apoi urmeaza (Ioan 3, 20) una dintre cele mai emotionante, mai neasteptate, mai rascolitoare si mai iesite din comun fraze din cate se afla in Sfanta Scriptura: este declaratia-marturisire a nobilului Ioan:

"Eu trebuie sa ma micsorez, iar El trebuie sa creasca."

Cine oare ar mai glasui astfel? Care dintre toti oamenii salasluitori vreodata pe acest pamant ar spune despre sine ca-si doreste sa se micsoreze, ca i se cade sa se umileasca in vreme ce aproapelui sau i se cuvine sa creasca, sa sporeasca?

Firesc ii este omului rationamentul cu totul invers: sa voiasca a creste si a propasi el pe seama si in dauna celorlalti. Ceilalti? Sa-l admire, sa-l slujeasca, sa-l rasfete, sa-l ridice in slavi! Oricat de mult, de fara intrerupere, de nereticent. Satul de laude, complimente, slujiri si plecaciuni nu se va declara niciodata. Convins de perfecta-i superioritate nu va inceta in veac a fi.

Egocentrismul si idolatrizarea eului sunt cererile si dorintele sufletului omenesc obisnuit, catusi de putin stergerea si infrangerea sinei, recunoasterea superioritatii altuia. Ceilalti ii sunt toti inferiori, orbi care nu se pricep sa-i deosebeasca insusirile exceptionale si sa-I aprecieze cum ar trebui.

Si totusi Ioan Botezatorul aceasta chiar face, lucrul acesta de necrezut, de potrivnic firii, de scandalos pentru orice psihie normala: pe sine se vrea micsorandu-se, pe celalalt crescand, biruind, afirmandu-se, implinindu-se!

De aceea si este fraza de la Ioan 3, 30 atat de nepamanteasca, de fara de pereche, de anevoie asimilabila mintilor noastre. In cuprinsul Scripturii - bogata in formule fascinante si-n sentinte vrednice a se intipari in cugetul nostru - zicerea Botezatorului straluceste totusi cu o lumina nespusa si ni se infatiseaza ca un giuvaer; ea contrazice atat de fatis tendinta oricarei individualitati de a se socoti centrul cercului inconjurator si de a considera ca legitim sa-si acorde numai drepturi si monopolul dreptatii incat nu poate sa nu uimeasca asa cum ar face marul care, sfidand legea universala a gravitatiei, in loc sa cada la pamant cand se desprinde din pom, s-ar inalta spre cer.

In relatia dintre Iisus si Botezator se iveste problema ucenicilor. Se pare ca a existat o rivalitate intre ucenicii unuia si ai celuilalt. Evangheliile Sfintilor Matei (11, 2-5) si Luca (7, 19-22) ne relateaza ca, inchis fiind, Ioan si-a trimis ucenicii sa-L intrebe pe Iisus: Tu esti Cel ce vine, sau sa asteptam pe altul? Intrebare cat se poate de ciudatel pentru ca stim ca Ioan Il marturisise pe Iisus a fi intru adevar Fiul lui Dumnezeu, Mielul lui Dumnezeu Care ridica pacatul lumii si Cel asupra Caruia S-a pogorat Duhul Sfant.

Cum putem rezolva o asemenea contradictie flagranta? Explicatia cu precadere plauzibila o consider a fi aceea care presupune o intelegere prealabila (expresa ori tacita) intre Iisus si Ioan. In vederea lamuririi ucenicilor sai si a potolirii in certitudinilor care-i framantau, Ioan ii trimite la Iisus cu o intrebare ce reprezenta de fapt nu gandul sau nesovaitor ci sovaielile si umbrele din cugetele lor.

Iar Iisus, cu acea inteligenta omeneasca la care nu se sfia sa faca uneori apel (spre pilda in cazul platii dajdiei catre Cezar ori al femeii maritate cu sapte frati ori al semnului cerut de saduchei), nu se proclama a fi Hristosul ci, cu multa abilitate si modestie, le cere sa constate faptele, lasandu-le pe acestea sa vorbeasca iar pe invatacei poftindu-i doar sa traga concluzia care se impunea.

Le arata cele ce se petrec aievea: orbii vad, surzii aud, schiopii umbla, leprosii se curatesc, mortii inviaza. Desigur ca ucenicii nu puteau deduce altceva decat ca Acel ce savarseste asemenea minuni este Mesia.

Dar cum apare Ioan vazut de Iisus? Textul de la Luca 7, 24 si urm. este edificator si clar.

Zice Domnul catre multimi, dupa plecarea ucenicilor pasa-mi-se trimisi de Ioan: "Ce ati iesit sa priviti in pustie? Oare trestie clatinata de vant? Oare om imbracat in haine moi si scumpe? Oare prooroc?" Si tot El raspunde cu glas ferm: "Da, zic voua si mai mult decat un prooroc. Acesta este cel despre care s-a scris: Iata trimit inaintea fetei Tale pe ingerul Meu care va gati calea Ta, inaintea Ta." Si inca: "Zic voua: Intre cei nascuti din femei nu este mai mare decat Ioan; dar cel mai mic in Imparatia lui Dumnezeu este mai mare decat el."

Domnul asadar confirma caracterul ingeresc al lui Ioan, nu insa fara a adauga despre omul recunoscut a fi "cel mai mare dintre cei nascuti din femei" tainicele cuvinte: "Totusi cel mai mic din imparatia cerurilor este mai mare decat el." Sensul lor cred ca nu poate fi deceat acesta: Ioan, ultimul prooroc al Vechiului Testament, Ioan Vestitorul, Inaintemergatorul si Botezatorul lui Hristos nu a primit botezul crestin.

Asa fiind, intocmai ca patriarhii, dreptii si proorocii Vechiului Testament, el va salaslui cu sufletul in iad pana ce Domnul dupa rastignirea Sa va fi coborat in acel loc spre a-i slobozi. Ioan nu a primit botezul crestin in numele Sfintei Treimi, iata de ce e socotit mai mic decat oricare dintre locuitorii Imparatiei lui Dumnezeu.

Ne putem intreba acum ce semnifica pentru noi Ioan Botezatorul, prin care insusiri ale lui ni se arata admirabil, adica vrednic de mirare si veneratie, prin care ne poate fi calauzitor si model?

Prin smerenia sa absoluta, desigur. Prin iubirea sa totala fata de un altul, respectiv de Hristos, prin puterea de zdrobire a iubirii de sine si a inlocuirii ei cu iubirea pentru altul. Ioan Botezatorul se trece in umbra, se sterge, parca s-ar dori invizibil. El devine acel prieten al Mirelui de care pomeneste Iisus in versetul 29 al capitolului 3 din Evanghelia Sfantului Ioan, prietenul care se bucura de bucuria Mirelui, care sta si-L asculta cu dragoste si supunere, care nu-si doreste nimic alta decat sa-L slujeasca. Iata ce este Ioan Botezatorul: este minunata pilda de "eu" care iese din sine si - cu smerenie si netarmurit devotament - dobandeste putinta de a-si iubi semenul mai mult decat pe sine insusi.

Ioan Botezatorul ne poate fi tuturor indreptar pe calea stramta a infrangerii trufiei, a neroadei trufii, a egoismului si egocentrismului nostru ridicol care-si face ras de noi indemnandu-ne a crede ca suntem, fiecare, punctul geometric din chiar centrul lumii si ne da ghes a ne increde numai in noi insine, a ne inchide si incuia in carapacea bine ferecata a sinei noastre imperialiste.

Ioan ne poate fi pilda sigura de dragoste pentru Mire, adica pentru Hristos si de slujire neprecupetita a Sa. Dar, va veti intreba poate, cum de-L putem sluji si iubi ca pe un prieten pe Hristos Care acum nu se mai afla in cuprinsul pamantului ci S-a inaltat la cer? Cum de-I putem sta alaturi, Il asculta, Ii vadi iubirea noastra?

Raspuns nu poate fi altul decat: sa nu huliti, frati crestini, pretinzand ca Hristos nu se mai afla pe pamant si ca S-a inaltat Ia cer astfel incat nu-L mai puteti iubi si sluji cum a facut Ioan Botezatorul. Oare ati uitat cele scrise in capitolul 25 al Evangheliei de la Matei unde Domnul, vorbind despre Infricosata Judecata, spune ca intrucat am hranit, adapat, imbracat, vizitat, cercetat si ajutat pe unii din fratii Sai prea mici aflati in necazuri, suferinte, robie sau lipsuri pe El L-am hranit, adapat, imbracat, vizitat, cercetat si ajutat? Pe El, pe nimeni altul.

Hristos e prezent pe acest pamant in Sfanta Euharistie sub chipul painii si al vinului. Si mai este prezent la fel de lucrator - sub chipul tuturor oamenilor asupriti, obiditi, incercati, ispititi de suferinte, nevoi si nedreptati. Iubindu-i si slujindu-i pe acesti foarte mici frati ai Sai, Lui Ii manifestam dragostea noastra si pe El insusi Il slujim.

Blasfemie este a zice ca nu avem cum sluji, intocmai ca Botezatorul, pe Hristos, ca El nu mai este de fata in lumea sensibila! Dragostea - virtute crestineasca suprema si singura perena - este mijlocul fara gres care ne sta la indemana pentru a ne dovedi umanitatea si crestinatatea.

Marele nostru compatriot, ilustrul scriitor de limba franceza, Emil (E.M.) Cioran sustine ca a cere omului sa iubeasca e tot una cu a cere unui virus sa iubeasca un alt virus. Fireste, cum de-am putea, bunaoara, cere virusului cancerului sa iubeasca pe virusul maladiei sida.

Numai ca Emil Cioran, in aversiunea sa pentru Hristos si crestinism, nu ia aminte la faptul ca omul nu-i tot una cu virusul patogen; identificarea facuta de Cioran, fiul preotului din Rasinari, e grabita si superficiala.

Omul are, neindoielnic, trasaturi comune cu animalul, insa pecetluirea lui drept virus e (cel putin) reductionista, e o simpla butada de scriitor sceptic si de cugetator care vrea sa-si faca lectorul praf si sa-i dea gata cu procedee stilistice desigur scanteietoare si abrupte insa la fel de subrede ca jocul de lumini al focului de artificii sau al lampioanelor de hartie colorata. Ateismul de multe ori isi impinge aderentii, chiar cei mai talentati, spre enormitati si copilarii.

Noi retinem din viata si jertfa Sfantului Ioan Botezatorul altceva: capacitatea omeneasca de a iesi din sine, de a depasi stramtoarea fenomenalitatii, de a iubi pe un altul. Noi cutezam chiar a ne face o calauza (sau macar un temei de neincredere in afirmatii sumare) din zguduitoarea, admirabila, senina fraza de la Ioan 3, 30: "Acela trebuie sa creasca, iar eu sa ma micsorez."

Cu ea in suflet si-n inima si-n cuget si-n adancul sensibilitatii noastre biruite sa parasim acum, nu fara a multumi Domnului, acest sfant lacas.

monah Nicolae Steinhardt



La multi ani tuturor care poarta numele Sfantului Ioan!



Cu drag,


Liliana


miercuri, 5 ianuarie 2011

Miercurea fara cuvinte

Astazi ajunare si fara cuvinte...

Irina realizeaza "Miercurea fara cuvinte"
Ce este "Miercurea fara cuvinte"?
Miercurea , pe internet, bloggerii care participa la "Wordless Wednesday" ( "miercurea fara cuvinte"), posteaza pe blogul lor o fotografie (de preferinta proprie, si nu luata de pe net) care nu are nevoie de explicatii. De aici si titlul "wordless"- adica "fara cuvinte". Se considera ca fotografia vorbeste de la sine, astfel incat nu mai e nevoie de o descriere. Desigur, daca cineva doreste sa adauge cateva cuvinte nu e nici o problema.






Va doresc o zi cu spor!
Liliana
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Postări populare