de actualitate...

7 manipulări împotriva orei de religie

Autorul: Eduard Dumitrache 

În campania îndreptată împotriva orei de religie mai multe idei au fost reluate obsesiv, pentru a se fixa temeinic în mintea românului. Părintele trebuia să conștientizeze cât de periculoasă și nefolositoare pentru educația copilului este învățătura creștină. Din fericire mintea românului de pe urmă a fost mai presus de estimarea adversarilor iar manipulările nu au prins. Încă o dată părinții au mărturisit identitatea spirituală a României prin cele peste 2.000.000 de cereri completate, credința că Dumnezeu este iubire și iubirea este de la Dumnezeu.
Am abordat în rândurile următoare șapte dintre cele mai ”rulate” dintre aceste clișee, cu siguranță nu sunt singurele dar eu cel puțin le-am întâlnit la fiecare click, emisiune, articol ce au vizat acest subiect.

1. Ora de religie îndoctrinează

Dacă ora de religie îndoctrinează în România, atunci îndoctrinează și în Europa. 30% dintre elevii germani dau la bacalaureat obiectul religie având în programă două ore pe săptămână. Mai mult, în trei dintre landurile germane a fost acceptată în școli și ora de religie creștin ortodoxă. Învățământul confesional este o normă a libertății și democrației fiind prezent în Europa în state precum Germania, Austria, Finlanda, Belgia, Spania, Italia, Polonia, Ungaria, Portugalia sau Olanda.
În aceeași cheie dacă ora de religie îndoctrinează acum, a îndoctrinat și în trecut. Rezultă de fapt că noi toți suntem un neam de îndoctrinați, de la Neagoe Basarab cu învățăturile lui către fiul său Teodosie până la părinții noștri ce au avut grijă să ne boteze în ascuns pe vremea comunismului.
Ideea de îndoctrinare eu o văd de fapt ca justificarea unei intoleranțe față de valorile tradiționale. Conform celor care atacă ora de religie cetățenii creștini ai acestei țări ar trebui să își uite sistemul de valori iar copiii acestora să primească o educație neutră, străină de aceste repere, treptat Biserica ar trebui să se retragă sau să fie ”retrasă” din învățământ, din istorie, din societate. A fost de-a dreptul toxică intervenția unor domni ”specialiști” veniți să acrediteze această idee în dezbaterile ce au avut loc la Hotnews sau Gândul. Poți numi educația îndoctrinare? Poți, dacă vrei să manipulezi.

2. Ora de religie promovează intoleranța

Studiile sociologice demonstrează contrariul. Conform celui mai recent sondaj realizat în România de Fundația pentru o Societate Deschisă ”ateii sunt mai intoleranți decât majoritatea românilor față de aproape toate grupurile sociale în legătură cu care au fost chestionați: romi, sectanți, maghiari, musulmani, evrei, săraci.” În măsura în care ateii militează împotriva orei de religie iar aceștia nu participă la ora de religie, logica simplă ne arată că de fapt ora de religie promovează în societatea românească toleranța.

În acest context declarații de genul ora de religie este ”un sistem idiot, care atrage idioți și produce alți idioți” făcute de Toma Pătrașcu, reprezentant ateu, nu dovedesc decât nevoia de toleranță în societatea românească. Barba non facit philosophum domnule Toma Pătrașcu!

Istoria recentă ne-a arătat unde poate duce o ideologie atee. Aceasta ucide omul, ucide identitatea sa, mă gândesc la reeducările din temnițele comuniste, din lagăre, la milioanele de execuții și deportări. Articolul 29 din Constituție subliniază că ”libertatea conştiinţei este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi de respect reciproc.” Ori exact aceste dimensiuni lipsesc în discursul secularist de astăzi, respectul pentru valorile celuilalt și toleranța.

3. Locul orei de religie este în biserică, statul român este un stat laic

Cum s-a afirmat și în manifestul comunității Părinți pentru Ora de Religie o educaţie complexă, completă şi de calitate a copiilor presupune și dimensiunea spiritualității iar aceasta se desăvârșește în familie, în biserică și în școală.

Dorința creștinilor de a își educa și crește copiii în armonie cu învățătura creștină, printr-o oră de educație spirituală în acord cu Sfânta Scriptură, a fost fundamentată de Constituție fără echivoc în articolul 32: ”În şcolile de stat, învăţământul religios este organizat şi garantat prin lege.”

Mai mult articolul 33 din Constituția României punctează: ”Statul trebuie să asigure păstrarea identităţii spirituale”. Tradiția spirituală a României este creștinismul, o mărturisește fără echivoc istoria. Componenta spirituală a fost exclusă din școala românească doar prin grefarea forțată a comunismului în spațiul românesc.

Statul român nu este un stat laic iar aceasta nu o spun eu, o spun specialiștii în Drept Constituțional din România. Toți ne dorim astăzi un stat modern dar în nici un caz laicitatea distructivă din Franța care a scos în stradă peste un milion de protestatari. Înainte de venirea la putere a comuniștilor Biserica a fost prezentă activ în societate. Este tradiția spirituală a acestui neam, așa au trăit românii până să le fie impus comunismul de către regimul sovietic de ocupație.

4. Problema manualelor de religie

În toate dezbaterile și articolele îndreptate împotriva orei de religie a fost citat obsesiv un manual retras de doi ani, publicat de o editură particulară și aprobat de facto de comisia Ministerului Educației. A pleca de la două exemple din acest manual și a vorbi despre manualele de religie în general, fără a le cunoaște măcar conținutul și mă refer în special la domnul Toma Pătrașcu pe care l-am avut partener într-o dezbatere, este greu de calificat.

Calitatea manualelor din învățământul românesc este absolut necesar să fie îmbunătățită și manualele de religie nu fac nici ele excepție. Bunăvoință există, slavă Domnului! Eu personal cred că parteneriatul dintre Ministerul Educației și Biserica Ortodoxă încheiat în 2014 este cadrul optim pentru aceste îmbunătățiri.

5. Libertatea de conștiință a părinților

Adeseori a fost invocată în dezbateri, de exemplu în discursul domnului Remus Cernea, libertatea de conștiință a părinților.

Ceea ce nu cunosc toți părinții este că societatea civilă atee face constant presiuni asupra Ministerului Educației pentru introducerea unei orei de educație sexuală ca materie obligatorie în școli, într-o formulă departe de orice abordare creștină. Un astfel de proiect pilot a fost susținut de către ASUR și în cadrul ultimului Festival al Științei, este vorba despre programul ”Sexul versus Barza”. Ce fel de libertate de conștiință au părinții creștini care nu vor putea să își retragă copilul de la o materie în care sunt inserate idei pro-avort sau în care se face propagandă pentru stilul de viață homosexual?

6. Școala este pentru știință

”Infiltrarea Bisericii în sistemul de educație este o realitate tristă și care nu este de natură a încuraja educația științifică” rostită de Toma Pătrașcu bate foarte bine cu “Religia este opiu pentru popor, religia trebuie să fie declarată o chestiune particulară.” Vladimir Ilici Lenin

Pentru ateismul militant științele sunt rodul raționalismului care eliberează umanitatea de religie. Ceea ce se obliterează complet este faptul că mulți oameni de știință au putut să pună bazelor cunoașterii științifice și să revoluționeze domenii precum medicina, fizica, astronomia sau matematica fiind în același timp oameni profund religioși. Mă gândesc pe scurt la Newton, Pasteur, Pascal sau Euler dar și la Nicolae Paulescu sau George Manu. Recunoașterea realizărilor acestora oameni înseamnă totodată acceptarea inexistenței vreunui conflict între educația religioasă și gândirea științifică. Virtual vorbind copiii acestor inventatori nu ar fi lipsit probabil de la ora de religie, părerea mea…

7. Să fie studiată istoria religiilor, ora de religie are o abordare unilaterală!

Încă din primul an de școală copiii învață despre Oamenii din lumea întreagă și despre diversitatea acestora. În fiecare clasă a învățământului liceal sunt abordate teme referitoare la alte religii și confesiuni pornind cu religiile antice în clasa a IX-a, cele orientale în clasa a X-a (hinduismul, budismul, confucianismul) și continuând cu iudaism, islam și istoria creștinismului în clasele a XI-a și a XII-a.

Din punct de vedere pedagogic studiul comparat al religiei este o excentricitate, nu poate fi abordat la ciclul primar sau gimnazial. În Uniunea Europeană istoria religiilor se predă efectiv în locul religiei confesionale în Estonia și modelul este din punct de vedere sociologic nesemnificativ.

Epilog

Astăzi expiră termenul de depunere a cererilor de înscriere pentru ora de religie. Deja celebra aplicație SIIIRduduie sub degetele doamnelor din secretariate, cel puțin în București sunt încă mii de cereri neprocesate.

Ceea ce rămâne după această campanie este mobilizarea mărturisitoare a părinților. România, contrar vremurilor, este spirituală prin excelență și poate fi unită în credință. Din punctul meu de vedere este un destin și mă bucur că se vădește chiar și în acest context.

Totodată și cele rele au ieșit la suprafață cu acest prilej, să avem fiecare dintre noi grijă la ura de după ușă, este un semn că avem de lucrat cu noi înșine indiferent prin ce metodă și pe ce cale. Speranța mea este ca prin urmarea binelui aproapelui să putem desăvârși unitatea noastră iar ora de religie duce acest mesaj în școala românească.

de la Centrul Ortodox Dumitru Staniloae din Paris

Introducere in Teologia Ortodoxa

În mod excepțional, sesiunea inaugurală din cadrul programului de Introducere în Teologia Ortodoxă, organizat în acest an academic de Centrul Ortodox de Studii și Cercetare Dumitru Stăniloae, va fi transmisă LIVE pe situl web www.teologie.eu

Cursul va începe miercuri, 19 noiembrie 2014, la ora 20.30 (a Parisului).

https://www.youtube.com/watch?v=l9NZHexmuNM&feature=youtu.be

Ce facem, dragă, cu copiii de Haloween?

Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi folosesc.

Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate zidesc

(1 Cor. 10, 23)

Petrecându-mi întreaga copilărie şi adolescenţa în România natală, trebuie să mărturisesc că nu sunt (încă) foarte ataşat de marile sărbători americane. Caut să mă adaptez, mai ales că familia mea a fost naturalizată în urmă cu câțiva ani, dar, totuși, în zile ca aceasta, mă simt cam stingher. Lucrul acesta, însă, mi-a dat șansa de a căuta un înțeles, de a scruta cu ochi noi și de a nu lua totul de-a gata. Iau de-a gata numai sărbătorile tradiționale în care am fost crescut în România, la fel cum face un american cu sărbătorile lui.

Sărbătorile întru care creștem, ne devin obișnuite odată cu trecerea anilor, până la punctul în care, deși ținem rânduielile, decorațiunile și mâncarea, ele își pierd semnificația. Le ținem pentru că așa e obiceiul, dar nu ne mai obosim să le găsim înțelesul adânc. Până și sărbători mari, precum Crăciunul, Paștele sau Thanksgiving-ul își pierd rapid înțelesul prin consumerism și marketing.

Situația devine și mai complicate atunci când un creștin ortodox sosește în America, sau când un american get-beget se alătură Bisericii Ortodoxe.

Perioada toamnă-iarnă este, astfel, o provocare particulară. Mai întâi vine Halloween-ul cu toate decorațiunile grotești și distracția canalizată greșit. Chiar dacă reziști presiunii „tati, ne lași și pe noi să mergem cu ne dați ori nu ne dați” pe care o pun copiii asupra ta, doar plimbându-te prin cartier sau deschizând televizorul te expui, pe tine și pe copii, la o nedorită violență explicită și grotescă. Îmi place să cred despre mine că am un simț al umorului destul de sănătos, dar unele chestii pe care le vezi de Haloween sunt chiar bizare. Anul trecut, de exemplu, cineva a considerat că e amuzant să pună sub mașina parcată pe stradă două false cadavre; vecinii însă au sunat la poliție. Sunt sigur că și medicii de la ambulanță s-au distrat…

Dar în ciuda acestui talmeș-balmeș, unii își aduc aminte că noaptea de Halloween a fost la început slujba vecerniei pomenirii sufletelor celor adormiți, adică All Hallows Eve. Am citi acum câteva zile despre un domn care, de Haloween, șade pe veranda din fața casei și împarte lumânări aprinse, dar și ceva dulce, copiilor care vin cu „ne dați or nu ne dați”. Dar le și explică copiilor faptul că lumânările aprinse sunt pentru sufletele celor adormiți, pentru care ne rugăm cu deosebire în această zi. Da, știu că nu este o sărbătoare ortodoxă, dar cred că e mult mai bine să faci așa decât să-i sperii pe copii cu drujba.

Urmează îndată Thanksgiving-ul, dar nu fără probleme. De data asta, suntem de acord că este o minunată sărbătoare de familie… cu excepția infamului curcan, care pică tocmai în mijlocul postului Crăciunului! Pentru un preot ortodox, nu se cade. Ortodocșii americani convertiți sunt împărțiți între dragostea lor pentru tradiția americană și dragostea pentru recent îmbrățișata Biserică Ortodoxă, iar cei născuți ortodocși sunt împărțiți între tradiția lor ortodoxă și noua tradiție culinară locală de care toată lumea pare să se bucure atât de mult în jurul lor. De fapt, cred că uităm că adevărata mulțumire (Thanksgiving) vine din inimă, iar nu din cuptor, iar cel mai bun mod de a-ți exprima dragostea nu vine din ceea ce bagi în gură, ci din ceea ce scoți pe gură. Cam asta e tot ce am de zis despre Thanksgiving.

După armistițiul de Thanksgiving vine Crăciunul, un mare praznic pe perioada căruia ar trebui să ne aflăm în pace. Dar până și Crăciunul, în esență o zi sfântă pentru creștinii de toate națiile, și-a pierdut sensul. În „tradiția” recentă, în loc să ne pregătim pentru venirea lui Hristos, Mesia, prin rugăciune, post și milostenie, mergem la petreceri în avanpremiera Crăciunului și cheltuim ceea ce a mai rămas din bugetul anual pe decorațiuni și cadouri.

Îmi înțelegeți acum drama? Ca ortodox ce trăiesc în Lumea Nouă, simt o tensiune ce crește cu fiecare zi între Sfânta noastră Tradiție, curată și întreagă, păstrată astfel prin sângele multor generații de martiri, și societatea din jur care, pierzându-și multe din rădăcinile ei creștine, contestă acum tot ceea ce am eu mai drag. Ca ortodox, sunt nevoit să aleg și să tot aleg, zilnic, iar alegerea devine din ce în ce mai dificilă.

Astfel că, în cele din urmă, nu vă voi da nici un sfat cu privire la ce să faceți de Halloween, nici nu vă voi spune ce să mâncați de Thanksgiving ori în ce mod să vă petreceți Crăciunul. Vă reamintesc doar faptul că, ortodocși fiind, de multă sau de puțină vreme, avem o sfântă responsabilitate oriunde ne-am afla, anume aceea de a păstra ceea ce am primit de la înaintași și de a o da mai departe la fel de curată cum am primit-o. Suntem sarea pământului (Matei 5, 13); schimbăm lumea descoperindu-L pe Hristos tuturor, iar nu lăsând lumea să ne schimbe pe noi.

Sursa: http://myocn.net/

sursa

"Când iubeşti pe cineva îl inspiri, activezi în el puteri de care habar nu avea că le are..."

Părintele Pantelimon de la Mânăstirea Oaşa: "Depresia apare atunci când oamenii nu-şi mai înţeleg menirea pe acest pământ"

- S-a retras din lume la poalele Munţilor Şureanu, unde trăieşte în post şi rugăciune, cu bucuria de a fi alături de fraţii săi întru Hristos. Absolvent de Belle Arte, pictor de icoane şi fotograf, Părintele Pantelimon Şuşnea e şi un minunat vorbitor, ale cărui cuvinte învăluite de har au salvat de la naufragiu sufletesc mii de tineri. I-am căutat prezenţa mângâietoare în Postul Paştelui, pentru a găsi răspunsuri despre o suferinţă adesea subestimată, ce ameninţă să se transforme într-o boală a secolului. Un îndreptar de vindecare şi de înviere sufletească - 

"Nimeni nu se poate împlini în afara iubirii"

- Azi, mai mult ca oricând, pare că am ajuns într-o fundătură. Statisticile spun că un român din zece suferă de depresie. Părinte, ce spune asta des­pre vremurile în care trăim?

- O lume atinsă de depresie e o lume lipsită de bucurie şi dragoste. E o lume alienată şi însingurată, o lume urâtă, care şi-a pierdut reperele, în care s-a pier­dut dimensiunea verticală şi în care omul se des­fă­­şoară numai pe orizontala existenţei, într-o diver­sitate infinită şi goală. E o lume care nu mai are nimic de spus. O lume goală de Dumnezeu, în care bucuria e confundată adesea cu plăcerea. Or, bucuria ade­vă­rată ţine de resorturi mult mai profunde, e împlinirea de­pli­nă a rostului tău ca om şi e strâns legată de îna­intarea în viaţa spirituală. Depresia apare atunci când oa­me­nii nu-şi înţeleg destinul, menirea lor pe acest pământ.

- Niciunul din oamenii atinşi de depresie nu pare să fi scăpat de gândul obsesiv că viaţa e lipsită de sens. Că nu alegem noi să ne naştem, cum nu alegem când să murim.

- Singurul sens al vieţii e mântuirea. Doar că oamenii cred adesea că mântuirea e ceva ce ni se dă în urma unui verdict final, dacă am făcut nişte fapte bune. Mântuirea e fericirea, e raiul. Raiul nu e un loc. Raiul e starea de relaţie cu Dumnezeu, care se trăieşte încă de aici, de pe pământ. E greu să iubeşti o idee. De aceea Dumnezeu s-a făcut om, ca să ne înveţe că îl putem iubi, iubindu-i pe cei de lângă noi. Mântuirea e dinamica acestei relaţii de iubire, cu toate suişurile şi coborâşurile ei. Nimeni nu se poate împlini în afara iubirii, în afara unei relaţii. Oamenii uită că Dumnezeu nu este singur, Dumnezeu este o relaţie (o treime), iar noi suntem făcuţi după asemănarea lui. Bucuria se cere împărtăşită, nu se trăieşte în singurătate. De aceea se spune că cea mai mare fericire e să iubeşti şi să fii iubit.

- Sunteţi şi preot duhovnic. Suferinzii de depre­sie caută alinare la mânăstire?

- Sunt mulţi cei care vin să-şi găsească liniştea la mânăstire, dar asta nu înseamnă că îşi deschid su­fle­tul foarte uşor. Îi recunoşti după chip. Un om nefericit e un om fără strălucire în privire. E apăsat, gârbovit, întunecat şi agresiv, adesea. Când e nemulţumit de el însuşi, omul e agresiv. E ca o fiară rănită, care suferă, e periculoasă şi nu te lasă s-o ajuţi. Dar de cele mai multe ori, în spatele violenţei se ascunde nu răutate, ci suferinţă.

"Dumnezeu nu trădează niciodată"

- Niciodată viaţa n-a fost mai înlesnită ca acum. Şi totuşi, e tot mai multă suferinţă în lume. De unde vine?

- Depresia e o stare de cădere. Apare dintr-o lipsă de împăcare a sufletului cu sine, cu Dumnezeu sau cu oamenii. E o stare de conflict, de ruptură inte­rioa­ră, între suflet şi intelect. O lipsă de echilibru. Depre­sia înseamnă, în primul rând, o lipsă de dragoste. Oa­menii suferă când nu-şi mai pot găsi adăpost în celelalte suflete din jurul lor. Când nu pot găsi sprijin gratuit din partea semenilor lor, oamenii se descu­rajează şi în relaţia cu Dumnezeu, le e greu să-şi mai imagineze un Dumnezeu iubitor. Dar dacă oamenii mai trădează, fiindcă sunt neputincioşi, Dumnezeu e singurul care nu trădează niciodată. Totuşi, e foarte greu să ajungi la măsura relaţiei cu Dumnezeu, fără să relaţionezi cu oamenii. Avem nevoie de o confir­ma­re şi din partea semenilor, că nu suntem inutili pe lume. De aceea, nu se poate scăpa de depresie fără acea iubire necondiţionată, care nu pretinde nimic în schimb, care nu te judecă şi nu te acuză, ci te pri­meş­te şi te odihneşte.

- Iubindu-i cu adevărat pe cei deznădăjduiţi, i-am putea ajuta să se vindece?

- Ar trebui să fim noi înşine Dumnezeu unii pentru ceilalţi, să-i odihnim şi să le dăm încredere şi adăpost, ca un refugiu pe munte, în timp de furtună. Să-i protejăm şi să le fim casă. Când îl hrăneşti pe celălalt, îl hrăneşti, de fapt, pe Dumnezeu, când îl îm­brăţişezi, el se îmbracă cu tine şi nu-i mai e frig. Când îi vorbeşti, se încălzeşte la vorbele tale. Iubirea e sin­gu­ra scăpare. Am întâlnit oameni care şi-au depăşit stări vecine cu patologia. Nu erau împăcaţi, fiindcă nu puteau să ierte, iar starea aceea de neiertare îi mă­cina, îi deconstruia lăuntric. Când au reuşit să ierte, să se împace, să-i primească pe cei care le-au greşit în inima lor, şi-au revenit spectaculos. Trebuie doar să ai răbdare. Numai intrarea într-o relaţie de iubire cu ceilalţi poate să astâmpere setea omului. Când omul găseşte odihnă într-o relaţie, îşi revine. Dar pentru asta trebuie să scape de obsesia sinelui.

- Adică să renunţe la egoism?

- Egoismul, voia proprie, sunt cei mai mari duş­mani ai noştri. Ne tiranizează şi pe noi, şi pe ceilalţi. Nu putem avea relaţii profunde cu ceilalţi fără le­pădare de sine. Dacă nu mă lepăd de sine, îi cer celui­lalt să se alinieze la sinele meu, adică să se alinieze la mine în gândire, în simţire, să vadă lumea exact ca mine. Înseamnă să-l înrobesc, să-l privez de libertate. Şi atunci îi anulez fiinţa, el nu mai poate evolua. Începe să se apere şi se îndepăr­tează de mine, fiindcă simte că am tendinţa de a-l desfiinţa, chiar dacă poate compensez cu lucruri exterioare. Îl răsplătesc cu daruri, dar de fapt îl posed, îl înrobesc, îl transform într-un accesoriu cu care să mă împodobesc. Şi, la final, mă simt la fel de singur. Când eşti liber de obsesiile tale şi de slujirea sinelui, începi să te gândeşti la celălalt cu adevărat, să te gândeşti ce gest ai putea să faci pentru el, fără ca el să-ţi ceară. Ai putea să-l aştepţi cu ceva bun de mâncare? Ai putea să-i duci un pahar cu apă? Ai putea face un drum în locul lui? Ce lucru mai frumos decât să mergi să-i po­triveşti pătura la spate, să nu-l tragă curentul, când se culcă? Pa­radoxul e că abia când te lepezi de tine, te câştigi pe tine şi-l câştigi şi pe celălalt. Îl cucereşti, când re­nunţi să-l mai cucereşti. Cu cât vrei mai tare să subordonezi şi să controlezi, cu atât eşti mai singur, cu cât te pui mai tare în sprijinul celorlalţi, cu atât eşti mai încon­jurat de oameni. Oamenii ar trebui să fie ca lumânările care, consu­mându-se pe sine, lumi­nează în jurul lor şi îi încălzesc şi pe cei­lalţi.

"Nu eşti fericit când aduni, ci când dăruieşti!"

- Nemulţumirea faţă de ceea ce ai creează, şi ea, depresie. Cei mai mulţi dintre oameni tânjesc veşnic după altceva. Viaţa lor e mereu în altă parte. De ce nu-şi găsesc locul şi rostul?

- În spatele multor căutări ale omului se ascunde, de fapt, nevoia lui de divinitate. Oamenii tânjesc după starea de Dumnezeu. Suferă din cauza neputin­ţei lor, simt că ar putea fi mai mult decât sunt. Dar acest mult mai mult îl transferă în afara lor, în loc să-l acumuleze interior. Tind să aibă în loc să devină. Tind să stăpânească, în loc să dăruiască. Orientată greşit, spre valorile lumii acesteia, tânjirea aceasta începe să se amestece cu frustrarea, fiindcă lucrurile finite nu pot satisface sufletul.

- Unii au tot ce le trebuie: slujba pe care şi-au dorit-o, suficienţi bani să trăiască o viaţă, ba chiar şi celebritate... Şi totuşi, sunt profund nefericiţi. Ce le lipseşte?

- Oamenii aceştia au obiectele pe care şi le doreau, şi-au cumpărat şi oamenii din jur, dar au pierdut din vedere relaţia cu ceilalţi. Sunt dependenţi de lucrurile materiale, tocmai din această nesiguranţă a existenţei unei alte realităţi. Când eşti conştient de veşnicie, te desprinzi uşor de grijile materiale. Nu mai aduni cu disperare. Nu te mai temi de ziua de mâine, începi să ai încredere, deci să ai credinţă. Ma­teria în sine nu poate aduce fericirea, cum nu o poate aduce nici faima artistică sau intelectuală. Nu devii fericit în momentul în care aduni, ci în momentul în care dăruieşti. Valorile, indiferent că sunt materiale, spirituale sau intelectuale, trebuie acu­mu­late pentru a fi dăruite. Ma­te­ria trebuie transfigurată, tre­buie să capete valoare spiri­tua­lă, prin gesturile noastre de dărnicie şi bunătate. Omul, când încearcă să îngrămă­deas­că materia în scop egoist, să strângă avere, o scoate pur şi simplu din circuitul ei firesc, ace­la de a fi în slujba legăturii dintre oameni. Dar materia e aceeaşi dintotdeauna, ea nu sporeşte. E minunat să te gân­deşti că apa pe care o bem noi e aceeaşi, în aceeaşi cantitate, ca acum mii de ani. Aceeaşi apă care circulă, care n-a pără­sit planeta. Acelaşi dar, pentru fiecare dintre noi.

- Am observat la mulţi tineri de azi un fel de masochism al nefericirii. Trăiesc suferinţa cu vo­lup­tate, hrănindu-se parcă din ea. Se cuibăresc în depresie.

- Există o plăcere perversă, melancolică, o durere de sorginte romantică a omului, de a "se îndulci" cu nişte suferinţe, numai pentru că acele suferinţe pun în miş­care ceva dincolo de instincte, îl fac să-şi simtă sufletul viu şi plin de vibraţie. Incapabili să ia calea mân­tuitoare a bucuriei (care presupune lucrarea vir­tu­ţilor), o aleg pe cea comodă a suferinţei nemân­tui­toare, care îi condamnă să nu-şi depăşească în veci condiţia. A resimţi plăcere din durere e o malformaţie su­fletească. Şi e plăcere, nu bucurie! Voluptatea aceas­ta a suferinţei e şi un mod de afirmare al oa­me­nilor slabi. E mult mai uşor să te afirmi distructiv! E o formă de a ieşi din anonimat, o nevoie de compă­ti­mire, o cerşire, inconştientă, a atenţiei.

"Premisa că ar trebui să fim fericiţi în fiecare clipă a vieţii noastre e fundamental greşită"

- Oriîncotro ne uităm, se promovează modelul omului de succes, veşnic zâmbitor. Fericirea e un imperativ, iar depresia e o ruşine, un stigmat. În faţa unei asemenea presiuni din partea societăţii, neputinţa unora de a se bucura îi afundă şi mai tare în deznădejde.

- Premisa că ar trebui să fim fericiţi în fiecare clipă a vieţii noastre e fundamental greşită şi produce foarte multă frustrare, pentru că oamenii intră în competiţie cu un model ireal, utopic. Viaţa nu e o fericire continuă, cum nu e nici efort continuu. Viaţa e o împletire de strădanie şi bucurie, iar bucuria vine adesea ca răsplată pentru efort, vine din împlinirea unei datorii, a unei sarcini, din felul în care-ţi lucrezi talanţii ce ţi s-au dat. Dumnezeu a muncit şase zile şi în a şaptea s-a odihnit. Obsesia fericirii cu orice preţ e păguboasă. Înseamnă că dorinţele tale au luat-o înaintea vieţii şi au devenit nefireşti. E fundamental să nu-ţi doreşti ceea ce nu se poate, să te bucuri de ceea ce ai, şi de cele bune, şi de cele rele, să găseşti un sens în tot ceea ce ţi se întâmplă. Să încarci de sem­nificaţie fiecare încercare a vieţii tale. Dacă elimini greutăţile şi efortul vieţii, elimini şi bucuria. O viaţă molatică, trăită în plăcere, e o viaţă în care îţi ratezi împlinirea. Doar încercările plătite cu dis­con­fort sau sacrificiu lasă o urmă în fiinţa omului. Gân­dindu-te la câştigul pe care îl obţii, nu mai pri­veşti cu teamă greul şi suferinţa vieţii. Dacă privim lucrurile din perspectiva veşniciei, din lumea aceasta nu ieşim decât cu ceea ce am devenit.

- Intrată pe mâna psihologilor şi a psihiatrilor, depresia e tratată precum o boală. Se dau chiar metode de ieşire din depresie, în zece paşi... Putem oare depăşi suferinţele sufleteşti după reţetă?

- Nu ai cum să ajungi la starea de bine fără o lucrare spirituală. Bucuria nu vine decât de la izvorul bucuriei, care e Dumnezeu, nu vine decât din trăirea iubirii. Dar pentru asta, trebuie să ne curăţăm ochii şi să vedem în celălalt chipul lui Dumnezeu. Să trecem de negativele lui (căci negativele nu ţin de profun­zimea fiinţei, ci sunt un accident în fiinţa lui) şi să privim mai adânc. Când iu­beşti pe cineva, spunea Părintele Iustin, stareţul Mâ­năstirii Oaşa, eşti ca un scafandru care pătrunde în adâncul oceanelor şi scoate la suprafaţă comorile. Când iubeşti pe cineva îl inspiri, activezi în el puteri de care habar nu avea că le are. Forţe care zac latent în adân­cul oceanului. Deve­nirea noastră ca fiinţe uma­ne este imposibilă fără dra­gostea celorlalţi. Fiecare om revelează în noi un alt mod al nostru de a fi în lume. Putem fi în foarte multe feluri, în funcţie de câte relaţii profunde activăm în noi. Abia prin trăirea relaţiei ne revelăm pe noi înşine şi înaintăm spre chipul nostru adevărat, care e ine­pui­zabil, care e Dumnezeul din noi. Dar din păcate, ac­tivăm unul în celălalt doar 1 % din cât am putea. Tră­im o formă foarte diminuată a noastră. Suntem foarte zgârciţi cu noi, nu ne dăm dreptul la viaţă, la deve­nire. Nu ne iubim îndeajuns.

- Unii oameni sunt dărâmaţi de încercări mi­no­re, iar alţii, deşi li se dau greutăţi fără număr, trec prin viaţă cu fruntea sus. De ce unii au tăria de a le înfrunta şi alţii nu? E oare aluatul din care am fost făcuţi atât de diferit?

- Ce le face unora viaţa foarte grea nu e faptul că via­ţa e foarte grea în sine, ci faptul că ei nu sunt dis­puşi să vadă şi par­tea lu­minoasă a gre­u­lui din viaţă. De aceea este fun­da­mental să găseşti sen­sul fiecărei în­cercări sau sufe­rin­ţe de care te lo­veşti. Dacă o um­pli de sens, îţi găseşti pu­terea şi senină­tatea de a merge mai de­parte cu frun­tea sus. Dacă nu-i găseşti un sens, ea ajunge să te dărâme. Dacă n-ar fi întâmpinat de su­fe­rinţă, omul ar fi ex­traordinar de su­per­ficial. A­bia în­cer­cările vie­ţii îl fac să gân­dească mai profund. Cât timp îi merge bine din toate punctele de vedere, stag­nea­ză, trăieşte la su­prafaţa sa, nu tră­ieşte cu toată fi­in­ţa. Nu trebuie să ne fie frică de sufe­rin­ţă. Hristos ne-a în­văţat să ne eli­berăm de ea. A e­xor­­cizat-o în viaţa lui pămân­tească, în­frun­tând frica de foamete, de nesomn, de durere, chiar şi frica de moarte, care îi ţine pe toţi în robie. Şi, când a ajuns deasupra fricii, a fost liber. Frica de încercările grele ale vieţii ne inhibă şi ne împiedică să fim mai mult decât suntem. Trebuie să avem curajul să gândim pentru noi o viaţă măreaţă. Trebuie să avem curajul să visăm şi să ne visăm mai presus de fricile şi neputinţele noastre.

"Oamenii cu adevărat fericiţi nu ştiu că sunt fericiţi"

Biserica, plină de maici şi studente în costum popular

- Părinte, trăiţi într-un loc care e raiul pe pă­mânt. La oraş, însă, depresia şi alienarea par mai acasă ca niciodată...

- Lumea adevărată e cea pe care a făcut-o Dum­nezeu, nu cea artificială, pe care a creat-o omul. Că­lugării, se spune, sunt retraşi din lume. Nouă ne place să spunem că suntem retraşi în lume, în timp ce oră­şenii sunt retraşi din lume. Ce fericire să simţi rit­murile naturii, să simţi primăvara pământul reavăn, fărâmicios, să vezi cum plesnesc mugurii! La oraş, în spatele atâtor interfeţe de comunicare, s-a pierdut frumuseţea vieţii, acea frumuseţe ritualică din com­portament, din gesturi şi din cuvinte, prin care îl cinsteai pe cel de lângă tine. A fost înlocuită de mult tupeu şi de multă îndrăzneală. Ţăranul ştia să încarce totul de frumuseţe şi de sens, până şi hainele pe care le îmbrăca. Fiecare cusătură avea o semnificaţie. Şi unealta îi era înfrumuseţată. Iar dacă se ducea pe câmp, cânta, să-şi facă munca mai plăcută. Azi, omul nici de munca lui nu se mai bucură, fiindcă pentru el e doar mijloc de a strânge bani. Munca nu-i mai adu­ce bucurie, nu mai e mijloc de devenire spirituală. Uti­litarismul acesta, atât de pregnant la oraş, a făcut să se piardă dimensiunea spirituală a vieţii. S-a pier­dut misterul din creaţie, din relaţie, nu mai vedem tai­na celuilalt, îl privim doar din perspectiva efi­cienţei şi a exploatării. Ne exploatăm unii pe alţii şi suntem gata să-l exploatăm şi pe Dumnezeu.

- Ce am putea face să depăşim toate aceste neajun­suri, să ne vindecăm sufleteşte?

- Fiecare din noi se poate ridica deasupra vieţii, dacă încarcă de sens tot ceea ce face, dacă prin tot ceea ce face se apropie de Dumnezeu. Nu doar prin rugăciune sau prin mersul la biserică te sfinţeşti, ci prin fiecare faptă sau gest. De la felul în care stai, până la felul în care munceşti, de la felul în care faci ceva de mâncare, până la felul în care plantezi o floare, de la felul în care vorbeşti cu un om până la felul în care te culci. Toate gesturile noastre cotidiene trebuie transfigurate printr-un fel aparte de a fi. Prin iubirea pe care o purtăm. Trebuie um­plute de pre­zen­ţă, de sens, de mis­ter, de fru­mu­seţe şi de bucurie.

- Se spune că bucuria adevă­ra­tă e profundă şi, cu toa­te astea, se dove­deşte trecă­toa­re. De ce n-o putem fixa, de ce n-o putem opri în loc?

- Nu trebuie să privim bucuria ca pe un drog, care să ne facă să uităm de suferinţa lumii aces­teia, nu tre­buie să o că­utăm ca pe o eva­dare. Nici măcar nu tre­buie să o căutăm! Oamenii cu

ade­vărat fericiţi nu ştiu că sunt feri­ciţi, fiindcă îşi mă­soa­ră fericirea în fe­ricirea celorlalţi. Ei sunt ieşiţi din sine şi trăiesc prin celă­lalt. Fericirea vine sin­gură. Şi vine ca un dar pentru cei ca­re ştiu să-l caute pe celălalt şi pe Dum­nezeu. Toate aceste piscuri înăl­ţătoare de fericire, care apar ful­gurant în timpul vieţii, sunt nişte trepte interme­diare. Sunt o odihnă, o răsplată după fiecare treaptă urcată, după care nu avem voie să ne oprim. În umbra lor, însă, Hristos ne dăruieşte o pace "pe care nimeni nu o va lua de la noi". Ne dăruieşte liniştea şi bucuria aceea constantă, care ne descătuşează şi ne face liberi.

Interviu realizat de Dia Radu, aici

De cercetat la ceas de seara...

  Arhiva Radio Trinitas

 

În „Vocea română din lume” puteți asculta români care, deși trăiesc în Occident, și-au păstrat identitatea lor culturală și spirituală românească. Ei nu și-au uitat patria mamă și reprezintă cu cinste România în țările unde locuiesc. Fie că lucrează în domeniul spiritual, cultural, științific sau economic, aceștia oferă lumii o imagine frumoasă a poporului român. Ei ne împărtășesc experiența lor, care este interesantă atât pentru românii din țară cât și pentru cei din diaspora.Emisiunea este realizată de părintele Bogdan Florin Vlaicu.Mai multe informații despre această emisiune puteți afla consultând pagina voceadiasporei.mitropolia.eu.

27 octombrie 2013 Mircea Vulcănescu – invitat: Pr. Cons. Emilian Marinescu
 

20 octombrie 2013 Silvia Kerim și Valentin Eugen Dăianu
 

13 octombrie 2013 Parohia „Sfânta Parascheva” din Paris
 

6 octombrie 2013 Lidia Stăniloae

29 septembrie 2013 Mănăstirea „Acoperământul Maicii Domnului” din Belgia

22 septembrie 2013 Conferințe în diaspora susținute de Pr. Prof. Vasile Mihoc

25 august 2013 Ortodoxia românească din Belgia - invitat: IPS. Iosif, Mitropolitul Ortodox Român al Europei Occidentale și Meridionale

 

18 august 2013 Mănăstirea „Acoperământul Maicii Domnului” din Belgia

11 august 2013 Ideologie comparată asupra comunismului și capitalismului – invitat: Conf. Dr. Viorel Ștefăneanu

4 august 2013 Martirii mărturisitori din închisorile comuniste – Valeriu Gafencu (partea a III-a) - invitat: Monah Moise Iorgovan, de la Mănăstirea Oașa

28 iulie 2013 Martirii mărturisitori din închisorile comuniste – Valeriu Gafencu (partea a II-a) - invitat: Monah Moise Iorgovan, de la Mănăstirea Oașa

21 iulie 2013 Martirii mărturisitori din închisorile comuniste – Valeriu Gafencu - invitat: Pr. Emilian Marinescu

14 iulie 2013 Martirii mărturisitori din închisorile comuniste – Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa (partea a doua)

- invitat Demostene Andronescu

7 iulie 2013 Martirii mărturisitori din închisorile comuniste – Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa (prima parte)

- invitat Demostene Andronescu

30 iunie 2013 Centrul „Dumitru Stăniloae”

23 iunie 2013 Esența spiritualității românești – invitat: Pr. Marc-Antoine Costa de Beauregard

16 iunie 2013 Mircea Vulcănescu – invitat: Pr. Cons. Emilian Marinescu

9 iunie 2013 IPS Nicolae al celor două Americi (a doua parte)

2 iunie 2013 IPS Nicolae al celor două Americi (prima parte)

26 mai 2013 Lidia Stăniloae (a doua parte)

19 mai 2013 Tradiții – invitat: Academician Sabina Ispas

12 mai 2013 Lidia Stăniloae (prima parte)

28 aprilie 2013 PS Marc Nemțeanul și Pr Marc-Antoine Costa de Beauregard

15 aprilie 2013 Învierea Domnului în Nurnberg - invitat: IPS. Serafim, Mitropolitul Ortodox Român al Germaniei, Europei Centrale și de Nord

 

SONDAJ PRIVIND STAREA ACTUALĂ A SISTEMULUI EDUCAȚIONAL ROMÂNESC

SONDAJ PRIVIND STAREA ACTUALĂ A SISTEMULUI EDUCAȚIONAL ROMÂNESC

Asociația Părinților pentru o Educație Sănătoasă este o organizație nonguvernamentală înființată recent cu scopul monitorizării, prevenirii și combaterii evenimentelor degradante și imorale, care alterează major procesul de învăţământ şi aduc gravă atingere dezvoltării psihologice, emoţionale şi sufleteşti a tinerilor.

Deși mass-media prezintă constant cazuri în care în incinta școlii se produc acte imorale, de la consum de alcool, tutun, violență, până la droguri, hărțuiri și relații sexuale între elevi nu ştim să existe o strategie eficientă pentru stoparea şi preîntâmpinarea acestor fenomene. Având în vedere acestea, ca părinţi direct interesaţi de soarta şi viitorul copiilor noştri, intenţionăm să realizăm o platformă naţională de acţiune. Pentru aceasta este nevoie, în primul rând, de fixarea şi ierarhizarea problemelor cu care se confruntă astăzi copiii în spaţiul instituţiilor de învăţământ.

Aşadar, avem nevoie de sprijinul dumneavoastră. Mai concret, vă rugăm să ne trimiteți mesaje în care să ne povestiți pe scurt care au fost problemele cu care dumneavoastră ca părinți (sau profesori), precum și copiii dumneavoastră, v-ați confruntat în cadrul sistemului de învățământ din România.

În urma răspunsurilor pe care le vom primi vom stabili care trebuie să fie ierarhia problemelor ce trebuie abordate. În funcţie de aceasta, vom elabora strategia asociației pentru următoarele luni. De asemenea, vă aşteptăm să vă alăturaţi acestui demers fiecare după puterea sa, căci numai împreună vom putea contribui la recuperarea acelui climat de normalitate care este necesar pentru o bună educaţie a copiilor noştri.

Asociaţia Părinţilor pentru o Educaţie Sănătoasă

Director de proiecte, Eugen Jercan

ASOCIAȚIA PĂRINȚILOR PENTRU O EDUCAȚIE SĂNĂTOASĂ

Str. Ion Roată, nr. 10, Sector 4, București Tel:0720190081

www.parintipentrueducatie.ro

contact@parintipentrueducatie.ro

sursa: WWW.FAMILIAORTODOXA.RO