Pentru ca astazi este pomenit Sfantul Grigorie Luminatorul Armeniei, gandul m-a dus la prietenul nostru Harry Tavitian. Am preluat de pe blogul sau cateva raspunsuri haioase , leac impotriva tristetii impuse. Mai jos puteti asculta Rapsodia Balcanica, cred ca o sa va placa :)
Cateva intrebari pentru Harry Tavitian
Fiecare artist are propriul său portofoliu de repere. Ce scrie pe drumul tău, care sunt bornele vieţii tale artistice, Harry Tavitian?
M-am născut în Constanţa, pe strada Ilie Pintilie, fostă Take Ionescu, actuală Sarmizegetusa, în mahalaua Griviţei, aproape de oborul oraşului. În fiecare marţi, prin faţa casei noastre treceau carele cu cai şi boi şi o mulţime foarte pestriţă de târgoveţi, muşterii şi gură-cască. Pe la 4 ani am început să iau o surcică din ligheanul cu lemne de sub sobă, cu care dirijam în faţa aparatului de radio Philips la care se transmitea muzică simfonică. Prima lecţie de pian am luat-o la 5 ani şi jumătate. La 7 ani am fost înscris la Şcoala de Muzică şi în foarte scurt timp am ajuns mândria şcolii. Asta a durat vreo cinci ani, după care am ajuns ruşinea şcolii. Începusem să dau cu nasul de frumuseţile vieţii. Cu chiu cu vai am terminat Academia de Muzică din Bucureşti. De la 16-17 ani am început-o cu bluesul şi apoi cu jazzul. Câţiva ani am cântat şi clasic şi jazz dar curând mi-am dat seama că dacă le fac pe amândouă, n-o să fac bine niciuna. Şi pe la 23-24 de ani am renunţat definitiv la pianul clasic, în favoarea jazzului. Pentru că voiam să caut tot timpul, să fiu proaspăt, să nu ruginesc. Şi cam atât.
Cineva spunea că bucuria este ultimul act subversiv posibil. Cum stai cu „nefasta” ta sau, altfel spus, cum te împaci cu karma nenorocului? Ai fi în stare să-ţi faci harakiri metafizic, la aflarea veştii că Borges considera nefericirea un păcat?
În privinţa bucuriei aveţi dreptate, cu două mici amendamente: nu este ultimul act, ci primul. Şi nu este subversiv ci chiar foarte legal şi permis. Iar harakiri nu îmi fac, nici fizic, nici metafizic. Nu sunt chiar atât de slab, nici aşa de încrezut şi nici nu vreau să demonstrez nimic, mai ales că Borges se dovedeşte şi aici, încă odată, băiat valabil.
Ce cântece ne mai dai la timpan? De ce ai de gând să ne mai cânţi (urmând clasificarea doinelor, de pildă)? De desfătare, de jale, de cătănie, de impozite, de haiducie, de grevă generală, de prostie…
Cu trecerea anilor e firesc ca omul sa se mai coacă. De la o vreme constat că am început să mă mai rumenesc şi eu şi observ cu mare îngrijorare că devin tot mai matur, mai chibzuit, mai cumpănit, mai echilibrat. Apăi, dacă asta înseamnă „evoluţie”, mă lipsesc de ea. Unde-s vremurile când urlam ca un leu rebel şi nestăpânit şi distrugeam şi demolam tot ce prindeam. Dar probabil că mi-a venit vremea să înlocuiesc tot ce am demolat. Mamă, ce muncă m-aşteaptă!
Ca să revin la întrebare, în timpul care mi-a mai rămas v-aş cânta de salvare, de eliberare, de ispăşire, de iertare, de concluzie…
Ca orice armean, ai călătorit mult, chiar şi cu gândul. Turismul cultural asiduu la care te-ai pretat atâtea zeci de ani te-a făcut să înţelegi până la urmă „all inclusive”?
Am călătorit mult dar nevoit, forţat, obligat, silit şi împotriva voinţei mele. Aveţi mare dreptate că „m-am pretat”, dar n-am avut de ales. Ce-i cu „all inclusive” ăsta?
De ce te iubesc atât de mulţi oameni, iar cei care te urăsc sunt urâţi?
Ştiu şi recunosc că mă iubesc atât de mulţi oameni. Este ceva extraordinar, impresionant, un sentiment gigantic care nu se poate compara decât cu Învierea Mântuitorului. Cred că ei mă iubesc pentru muzica mea. De fapt, această muzică este doar o continuare a dragostei moştenite de la părinţii mei şi pe care nu o pot ţine doar pentru mine.
La cei care mă urăsc, mă gândesc cu grijă. Cred că au avut o copilărie urâtă. În mod sigur, n-ar trebui să-i urâm pe cei care ne urăsc.
Ai aflat, bănuiesc, că Eyjafjallajokull şi-a încetat activitatea. Cine din lumea asta ai dori să ia exemplul vulcanului islandez?
Scaraoţchi.
În afară de pian, ce-ai mai lua cu tine pe atât de des invocata insulă pustie?
Nici pianul. Nimic. Doar nevasta, care după 25 de ani alături de mine, s-a convins că cea mai frumoasă muzică este liniştea.
Revista Tour.ist nr.17/iulie 2010
M-a chestionat Florin Toma. Excelent romancier si jurnalist. Pacatuieste fiindca inca ii mai arde de gluma; are un simt al umorului extraordinar, dar o sa afle Boc si o sa-i puna impozit si pe haz si pe dragostea de jazz.
Fiecare artist are propriul său portofoliu de repere. Ce scrie pe drumul tău, care sunt bornele vieţii tale artistice, Harry Tavitian?
M-am născut în Constanţa, pe strada Ilie Pintilie, fostă Take Ionescu, actuală Sarmizegetusa, în mahalaua Griviţei, aproape de oborul oraşului. În fiecare marţi, prin faţa casei noastre treceau carele cu cai şi boi şi o mulţime foarte pestriţă de târgoveţi, muşterii şi gură-cască. Pe la 4 ani am început să iau o surcică din ligheanul cu lemne de sub sobă, cu care dirijam în faţa aparatului de radio Philips la care se transmitea muzică simfonică. Prima lecţie de pian am luat-o la 5 ani şi jumătate. La 7 ani am fost înscris la Şcoala de Muzică şi în foarte scurt timp am ajuns mândria şcolii. Asta a durat vreo cinci ani, după care am ajuns ruşinea şcolii. Începusem să dau cu nasul de frumuseţile vieţii. Cu chiu cu vai am terminat Academia de Muzică din Bucureşti. De la 16-17 ani am început-o cu bluesul şi apoi cu jazzul. Câţiva ani am cântat şi clasic şi jazz dar curând mi-am dat seama că dacă le fac pe amândouă, n-o să fac bine niciuna. Şi pe la 23-24 de ani am renunţat definitiv la pianul clasic, în favoarea jazzului. Pentru că voiam să caut tot timpul, să fiu proaspăt, să nu ruginesc. Şi cam atât.
Cineva spunea că bucuria este ultimul act subversiv posibil. Cum stai cu „nefasta” ta sau, altfel spus, cum te împaci cu karma nenorocului? Ai fi în stare să-ţi faci harakiri metafizic, la aflarea veştii că Borges considera nefericirea un păcat?
În privinţa bucuriei aveţi dreptate, cu două mici amendamente: nu este ultimul act, ci primul. Şi nu este subversiv ci chiar foarte legal şi permis. Iar harakiri nu îmi fac, nici fizic, nici metafizic. Nu sunt chiar atât de slab, nici aşa de încrezut şi nici nu vreau să demonstrez nimic, mai ales că Borges se dovedeşte şi aici, încă odată, băiat valabil.
Ce cântece ne mai dai la timpan? De ce ai de gând să ne mai cânţi (urmând clasificarea doinelor, de pildă)? De desfătare, de jale, de cătănie, de impozite, de haiducie, de grevă generală, de prostie…
Cu trecerea anilor e firesc ca omul sa se mai coacă. De la o vreme constat că am început să mă mai rumenesc şi eu şi observ cu mare îngrijorare că devin tot mai matur, mai chibzuit, mai cumpănit, mai echilibrat. Apăi, dacă asta înseamnă „evoluţie”, mă lipsesc de ea. Unde-s vremurile când urlam ca un leu rebel şi nestăpânit şi distrugeam şi demolam tot ce prindeam. Dar probabil că mi-a venit vremea să înlocuiesc tot ce am demolat. Mamă, ce muncă m-aşteaptă!
Ca să revin la întrebare, în timpul care mi-a mai rămas v-aş cânta de salvare, de eliberare, de ispăşire, de iertare, de concluzie…
Ca orice armean, ai călătorit mult, chiar şi cu gândul. Turismul cultural asiduu la care te-ai pretat atâtea zeci de ani te-a făcut să înţelegi până la urmă „all inclusive”?
Am călătorit mult dar nevoit, forţat, obligat, silit şi împotriva voinţei mele. Aveţi mare dreptate că „m-am pretat”, dar n-am avut de ales. Ce-i cu „all inclusive” ăsta?
De ce te iubesc atât de mulţi oameni, iar cei care te urăsc sunt urâţi?
Ştiu şi recunosc că mă iubesc atât de mulţi oameni. Este ceva extraordinar, impresionant, un sentiment gigantic care nu se poate compara decât cu Învierea Mântuitorului. Cred că ei mă iubesc pentru muzica mea. De fapt, această muzică este doar o continuare a dragostei moştenite de la părinţii mei şi pe care nu o pot ţine doar pentru mine.
La cei care mă urăsc, mă gândesc cu grijă. Cred că au avut o copilărie urâtă. În mod sigur, n-ar trebui să-i urâm pe cei care ne urăsc.
Ai aflat, bănuiesc, că Eyjafjallajokull şi-a încetat activitatea. Cine din lumea asta ai dori să ia exemplul vulcanului islandez?
Scaraoţchi.
În afară de pian, ce-ai mai lua cu tine pe atât de des invocata insulă pustie?
Nici pianul. Nimic. Doar nevasta, care după 25 de ani alături de mine, s-a convins că cea mai frumoasă muzică este liniştea.
Revista Tour.ist nr.17/iulie 2010
M-a chestionat Florin Toma. Excelent romancier si jurnalist. Pacatuieste fiindca inca ii mai arde de gluma; are un simt al umorului extraordinar, dar o sa afle Boc si o sa-i puna impozit si pe haz si pe dragostea de jazz.
Liliana
Eii, si eu m-am gandit aseara, uitandu-ma in calendar, la domnia sa. De altfel, la Biserica Armeneasca din Constanta este o pictura cu Sf. Grigorie Luminatorul!
RăspundețiȘtergere