„Când primim pocăinţa, veşnicia se atinge de noi“

Fragment din con­fe­rinţa Zdrobirea inimii şi la­cri­mi­le - hrana sufletului, sus­ţi­nu­tă de părintele Zaharia Za­harou la Facultatea de Drept din Bu­cu­reşti, 2 noiembrie 2014

 23 noiembrie 2014

În prima zi când am ajuns la mănăstire, Părintele Sofronie mi-a spus: „Dacă voieşti să dezrădăcinezi din tine patimile, învaţă să plângi“. Cu alte cuvinte, dacă voieşti să mori lumii, dacă voieşti ca lumea să nu facă din tine victima şi sclavul ei, atunci învaţă să plângi. Părintele Sofronie ne îndemna cu atâta râvnă să plângem în chilia noastră, pentru că ştia că lacrimile izvorăsc doar când mintea, în rugăciune, e adunată într-un singur gând şi că ele aduc o minunată pace în suflet. Iar atunci când vine bucuria, după ce am plâns cu lacrimi de pocăinţă înaintea lui Dumnezeu, primim în inima noastră cercetarea tainică a cuvântului lui Dumnezeu.

Dumnezeu ne-a zi­dit cu un scop a­nu­me, acela de a-L slă­vi neîncetat şi a-I aduce vrednică închinare, în­să, din momentul în care am fă­cut neascultare şi ne-am a­fun­dat în răutatea inimii noastre, nu am mai fost în stare să-I a­ducem proslăvirea şi mul­ţu­mi­rea care I se cuvin. În primul ca­pitol al Epistolei către Ro­manicitim: „Pentru că, cu­nos­când pe Dumnezeu, nu L-au slă­vit ca pe Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit, ci s-au rătăcit în gândurile lor şi inima lor cea ne­socotită s-a întunecat“. A­ceas­ta se întâmplă atunci când nu izbutim să împlinim scopul pentru care am fost zidiţi dintru-nceput. Ştim că şi diavolii s-au legat „cu legăturile în­tu­ne­ricului“ tot din această pri­ci­nă. În Rai, Adam, atâta vre­me cât nu s-a depărtat de la Faţa lui Dumnezeu, o privea pe Eva ca propria lui viaţă, carne din car­nea lui şi os din oasele lui. În­să căzând în păcat, el s-a ascuns de la Faţa lui Dumnezeu. Dom­nul nu l-a mustrat cu as­pri­­me, ci i-a vorbit cu blândeţe, în­să Adam, în loc să-şi recu­noas­că cu smerenie greşeala, a dat vina pe Eva: „Femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine, a­ceea mi-a dat din pom şi am mân­cat“, a zis el. Adică, a înce­put să o privească pe Eva ca pe o străină. La fel şi noi, atunci când nu izbutim să aducem sla­vă şi mulţumire lui Dumnezeu, ne îndepărtăm unii de alţii şi nu suntem în stare să avem iu­bi­­re frăţească faţă de semenii noş­tri. Îi privim ca pe nişte stră­ini, îi simţim ca pe o a­me­nin­ţare şi îi judecăm. Gân­du­ri­le de judecată sunt semnul în­de­­părtării noastre de Dum­nezeu. Dacă ne judecăm a­pro­a­pe­le, nu vom dobândi nici mă­car o fărâmă din dragostea lui Dumnezeu.

Răstigniţi pentru lume

Însă, pentru că ne-am în­de­păr­tat de menirea noastră, a­cum trebuie să aflăm calea de în­toarcere, trebuie să reînnoim în noi dragostea lui Dumnezeu, Ca­re este atât de iubitor şi de mi­lostiv, încât, după expresia oa­­recum neaşteptată a Sfân­tu­lui Grigorie Teologul, „S-a în­gră­şat“ pentru noi, adică S-a în­­trupat. Deşi era Duh, El a lu­at asupră-şi materialitatea tru­pu­lui omenesc aşa încât să-L pu­tem privi, auzi şi pipăi şi să a­flăm calea de întoarcere la co­mu­­niunea primordială cu El.

Scriptura vorbeşte mereu de o îndoită pocăinţă, mai întâi de le­pădarea răului şi mai apoi de să­vârşirea binelui. În Epistola că­tre Galateni, Apostolul Pavel zi­ce: „Iar mie, să nu-mi fie a mă lă­uda, decât numai în crucea Dom­nului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pen­tru mine, şi eu pentru lu­me!“ Prin urmare, pocăinţa în­seam­nă a te răstigni pentru lu­me. Aici prin „lume“ înţelegem pa­timile, stricăciunea, deşertă­ciu­­nea. Nu avem în vedere în­ţelesul pozitiv, de întreaga zi­di­re a lui Dumnezeu, înţeles pe ca­re îl primeşte cuvântul „lu­me“ în alte locuri din Sfânta Scrip­tură, de pildă, în E­van­ghe­lia după Ioan: „Căci Dum­nezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veş­ni­că“. Pocăinţa înseamnă, prin ur­mare, a ne răstigni lumii, a muri faţă de lume, adică a ne în­depărta de deşertăciunea, ră­u­tatea şi slava deşartă a lumii a­cesteia, în care domneşte „stă­pâ­nitorul întunericului“, cel că­zut din Ceruri din pricină că s-a răz­vrătit împotriva lui Dum­nezeu. Însă trebuie ca şi lumea să moară pentru noi, adică să nu râvnim la cele ale lumii, să nu ne lăsăm ademeniţi de mo­de­­lele ei şi nici de duhul ei tru­faş, ci să încercăm să urmăm du­hul poruncilor lui Hristos. A­ceas­tă a doua treaptă a pocă­in­ţei, a fi mort pentru lume este şi cea mai dificilă.

Chemarea Numelui îndepărtează rugina păcatului

Citim în Filocalia, la Sfântul Ioan Carpatinul, că „cercetările cu­vântului dumnezeiesc, şi mai a­les cele ce se fac cu vărsare de la­crimi omoară patimile şi le ri­si­pesc, chiar dacă sunt vechi, şi fac să înceteze treptat lucrările lor păcătoase, stricătoare de su­flet şi de trup. Numai noi să nu ne lenevim să stăruim pe lân­gă Domnul prin rugăciune şi prin nădejde neslăbită şi ne­în­fricată“. Toţi Părinţii ştiau că nu este cu putinţă ca cineva să a­jungă la isihie fără să înveţe mai întâi să plângă înaintea lui Dumnezeu, pentru că a­tunci când plângem ne liniştim, toa­tă tulburarea şi frămân­ta­rea dispar, rămânând doar gân­dul la Dumnezeu. Şi în a­ceas­tă stare în care trăim cu un singur gând, gândul la Dum­nezeu, pu­tem să primim cer­cetarea cu­vân­tului lui Dum­nezeu.

Sfântul Iacov, fratele Dom­nu­lui, zice: „Pentru aceea, lepă­dând toată spurcăciunea şi pri­so­sinţa răutăţii, primiţi cu blân­deţe cuvântul sădit în voi, ca­re poate să mântuiască sufle­te­le voastre“. Trebuie să ne le­pă­dăm de „prisosinţa răutăţii“ pe care o adunăm în lume, aşa în­cât „cuvântul sădit“, adică chi­pul lui Dumnezeu în noi, să stră­lucească din nou. „Cu­vân­tul sădit“ în noi este darul cel din­tru-nceput cu care ne-a în­zes­trat Dumnezeu ca să ne facă „du­pă chipul şi asemănarea“ Lui, ca să ne dea putinţa să pri­mim descoperirea dumne­ze­ias­că. Rugăciunea şi pocăinţa sunt mijloacele prin care înde­păr­tăm rugina ce s-a adunat în noi. Dar mai cu seamă neînce­ta­ta chemare a Numelui lui Hris­tos, rugăciunea lui Iisus, în­depărtează rugina păcatului şi face să strălucească din nou şi să sporească darul cel dintru-nceput, călăuzindu-ne spre mân­tuire, adică spre ase­mă­na­rea cu Ziditorul nostru.

În Epistola către Coloseni ci­tim: „În El aţi şi fost tăiaţi îm­pre­jur, cu tăiere împrejur ne­fă­cu­tă de mână, prin dez­bră­ca­rea de trupul cărnii, întru tă­ie­rea împrejur a lui Hristos“. A­pos­tolul afirmă în chip alegoric că am fost tăiaţi împrejur, că pur­tăm în inima noastră o ra­nă care nu a fost pricinuită de mâ­na vreunui om, ci de cuvântul lui Dumnezeu şi de în­vă­ţă­tu­ra Evangheliei, după cum su­bli­niază şi Sfântul Grigorie Pa­la­ma. Cuvântul Evangheliei stră­punge inima şi o face să-şi a­mintească mereu de Cel ce a ră­nit-o. Astfel, pocăinţa în­seam­­nă a purta mereu în noi tă­ie­rea împrejur a lui Hristos, cea nefăcută de mână ome­neas­­că, ci pricinuită de cuvântul lui Dumnezeu.

În a doua Epistolă către Co­rin­teni, Sfântul Pavel vorbeşte din nou despre cele două trepte ale pocăinţei: „Căci de aceea şi sus­pinăm, în acest trup, dorind să ne îmbrăcăm cu locuinţa noas­tră cea din cer, dacă totuşi vom fi găsiţi îmbrăcaţi, iar nu goi. Că noi, cei ce suntem în cor­tul acesta, suspinăm îngre­u­iaţi, de vreme ce dorim să nu ne scoa­tem haina noastră, ci să ne îm­­brăcăm cu cealaltă pe dea­su­­pra, ca ceea ce este muritor să fie înghiţit de viaţă“. Pocă­in­ţa înseamnă a fi mânaţi de do­rin­ţa arzătoare după cele dum­ne­zeieşti şi a ne tângui neînce­tat ca să „sporim în creşterea lui Dumnezeu“, care este „lo­cu­in­ţa noastră cea din cer“, pentru ca moartea să fie înghiţită de viaţă.

Doar într-o inimă caldă se poate întipări Chipul lui Hristos

În Epistola către Coloseni ci­tim de asemenea: „Nu vă min­ţiţi unul pe altul, fiindcă v-aţi dez­bră­cat de omul cel vechi, dim­pre­ună cu faptele lui, şi v-aţi îm­brăcat cu cel nou, care se în­no­ieşte, spre deplină cunoş­tin­ţă, după chipul Celui ce l-a zi­dit“. Dezbrăcarea de omul cel vechi care se săvârşeşte în Tai­na Botezului este prima treap­tă a pocăinţei. Pe cea de-a doua treap­tă a pocăinţei trebuie să ne îmbrăcăm cu omul cel nou, ce­resc, după chipul Căruia am fost zidiţi. Şi am putea enume­ra multe alte locuri din Sfânta Scrip­tură care ne înfăţişează a­ces­te două trepte ale pocăinţei, a ne lepăda de rău şi a face bi­ne­­le, „desăvârşind sfinţenia în fri­­ca lui Dumnezeu“.

Desigur, viaţa trăită în po­că­inţă este una dinamică, nu es­te o lucrare pe care astăzi o să­vârşim şi pe urmă o neglijăm pen­tru câteva zile, ca mai apoi să ne întoarcem la ea. Dacă nu păs­trăm fierul mereu înroşit, spun Părinţii, nu vom putea să-i dăm forma pe care o dorim. Ini­ma noastră trebuie să fie întot­dea­­una zdrobită de poruncile dum­nezeieşti, de harul lui Dum­nezeu, pentru că, la fel cum în ceara moale şi caldă se poa­te întipări o imagine, tot aşa într-o inimă caldă se poate în­tipări Chipul lui Hristos.

În Epistola către Romani ci­tim: „Vă îndemn, deci, fraţilor, pen­tru îndurările lui Dum­nezeu, să înfăţişaţi trupurile voas­tre ca pe o jertfă vie, sfân­tă, bine plăcută lui Dumnezeu. Şi să nu vă potriviţi cu acest veac, ci să vă schimbaţi prin în­no­irea minţii, ca să deosebiţi ca­re este voia lui Dumnezeu, ce es­te bun şi plăcut şi desă­vâr­şit“. Cu câtă iscusinţă vorbeşte A­postolul, nu ca un mare proroc şi învăţător, ci smerit, ca şi cum ar fi el însuşi un osândit a­se­meni celor cărora li se a­dre­sea­ză, suferind şi el de aceleaşi pa­timi şi căutând să mângâie şi să fie mângâiat. Potrivit A­pos­to­lului, curăţia sufletului şi cea a tru­pului sunt şi ele o formă de po­căinţă. Adică, se cuvine să ne înfăţişăm trupurile înaintea lui Dumnezeu ca pe o jertfă vie, sfân­tă şi bine plăcută, iar rana pe care o purtăm mereu în­lă­un­trul nostru să ne păstreze ini­ma caldă şi simţitoare, pentru ca în trupurile noastre mu­ri­­toare să se poată întipări chi­pul Omului ceresc.

Este nevoie să purtăm în noi a­ceastă rană, pentru că fără ea inima va fi învârtoşată şi re­ce şi ne vom lăsa ispitiţi de mo­delele lumii acesteia, ne vom lăsa amăgiţi de deşer­tă­ciu­nea şi de slava ei trecătoare, a­jungând până acolo încât să în­cercăm să împăcăm dra­gos­tea de lume cu dragostea de Dum­nezeu. Însă rana din ini­mă ne aduce aminte de ceea ce es­te desăvârşit şi sfânt. Dacă a­vem întotdeauna în noi această a­mintire, vom putea discerne ca­re este voia lui Dumnezeu, cea bună, plăcută şi desă­vâr­şi­tă. Este de neapărată trebu­in­ţă să recunoaştem şi să îm­pli­nim voia lui Dumnezeu în viaţa noas­tră, pentru că atunci vom afla viaţa cea adevărată, „viaţa în­tru voia Lui“.

Părintele Sofronie vorbeşte des­pre legătura strânsă care e­xis­tă între rugăciunea curată şi aflarea voii lui Dumnezeu. As­cultarea este darul pe care ni-l face Dumnezeu pentru a pu­tea deosebi voia Sa. Lepă­dân­­du-ne de toată grija lu­meas­că şi dobândind rugă­ciu­nea curată, ne ridicăm la înăl­ţi­mea voii lui Dumnezeu, şi îm­pli­nindu-I voia, dobândim şi creş­­terea în Dumnezeu.

Zdrobirea inimii e lumină pentru suflet

Toţi cei care au avut parte de a­ceastă zdrobire a inimii au pu­tut să exprime în cuvinte lucruri măreţe, după cum ne în­cre­dinţăm din Sfânta Scriptură şi din scrierile Sfinţilor Părinţi. În­să cum putem să păstrăm zdro­birea inimii? Există mai mul­te căi. Una dintre ele este să ne aducem aminte de nimic­ni­­cia noastră, că suntem să­raci, că suntem nimic şi să fim ga­ta să ne judecăm şi să ne o­sân­­dim pe noi înşine. Iar aceas­tă osândire de sine, spune Sfân­tul Grigorie Palama, este vi­nul cel adevărat care ve­se­leş­te şi întăreşte inima omului. De­oarece zdrobirea inimii dă naştere lacrimilor şi luminează su­fletul, ea dă în vileag şi nimi­ceş­te uneltirile vrăjmaşului şi îl a­jută pe om să urmeze doar voii lui Dumnezeu.

Sfântul Simeon Noul Teolog zi­ce că lacrimile şi zdrobirea ini­­mii ne „îngraşă“ sufletul, de­si­­gur nu în chip material. Hris­tos S-a „îngrăşat“ în chip mate­ri­al, pentru a putea fi văzut şi pi­păit. Noi, prin lucrarea plân­su­­lui duhovnicesc şi a lacrimi­lor, ne îngrăşăm duhovniceşte, pri­mim neîncetat har, iar sufletul nostru se îmbogăţeşte şi creş­te, devenind vizibil pentru Dum­nezeu şi pentru îngeri. De fie­care dată când în ru­gă­ciu­nea cu un singur gând vărsăm la­crimi de pocăinţă, Duhul Sfânt Îşi pune pecetea peste su­fle­­tul nostru. Şi primind m­ereu pe­ceţile Duhului Sfânt, ni se în­gra­şă duhul, adică inima noas­tră adună înlăuntrul ei energia Du­hului Sfânt într-o aşa mă­su­ră încât devine sălaş al Dum­ne­zeirii, templu al Duhului Sfânt. Atunci omul se asea­mă­nă cu Fiul lui Dumnezeu. A­ceas­ta este taina mântuirii noas­tre. Cuvântul lui Dum­nezeu „S-a îngrăşat“, a devenit ma­terialnic, ca să ne mântuias­că, ca să putem şi noi să ne „în­gră­şăm“ duhovniceşte cu Dum­ne­zeirea Lui. Însă sufletul nu poa­te să capete consistenţă da­că nu-l hrănim cu pâinea la­cri­mi­lor, cu pâinea pocăinţei. Noi nu putem intra în comuniune cu Dumnezeu şi să rămânem cu El pe veci dacă nu ne a­pro­pi­em de El cu duh umilit şi inimă înfrântă.

Străpungerea inimii şi la­cri­­mi­le ne luminează mintea şi ne înal­ţă la starea de în­dum­ne­ze­i­re. Atunci inima noas­tră nutreş­te aceeaşi do­rin­ţă, aceeaşi bu­năvoire ca şi Dum­nezeu: ca toţi să se mân­tu­iască. Din a­cest moment în­ce­pe lucrarea a­de­vărată a o­mu­lui adevărat, a­tunci, po­tri­vit Psalmistului, „ieşi-va omul la lucrul său şi la lu­crarea sa“, ca­re nu este alta de­cât ru­gă­ciu­nea de mijlocire pen­tru în­trea­ga lume, ce aduce îna­intea lui Dumnezeu toată zi­direa. Cea mai desăvârşită for­mă a po­căinţei este rugăciu­nea ipo­s­­ta­­tică, când stăm îna­in­tea lui Dumnezeu şi Acesta ve­de în inima noastră nu doar o sin­gură persoană, ci întreaga lu­me. Despre aceasta ne vor­besc Sfântul Siluan şi mulţi alţi Părinţi.

O altă cale de a păzi zdrobi­rea inimii este să ne întristăm că nu putem să aducem slavă şi mul­ţumire lui Dumnezeu aşa cum I se cuvine. Astfel, păzim lu­­crarea pocăinţei şi lacrimile e­vlaviei ne hrănesc sufletul şi îi dau consistenţă, făcându-ne cu­­noscuţi îngerilor. Iar la sfâr­şi­tul veacurilor, îngerii îi vor a­du­na pe toţi aleşii lui Dum­nezeu de la marginile pămân­tu­­lui, pe aceia pe faţa şi în ini­ma cărora vor afla pecetea Du­hu­lui Sfânt. Toţi cei care au pri­mit această pecete datorită zdro­birii inimii şi a lacrimilor în­cep să-L iubească pe Dum­nezeu din toată puterea lor şi se văd pe ei ca unii care nici mă­car nu au început să umble pe ­calea dragostei lui Dum­nezeu. De aceea şi pot spune, îm­preună cu Apostolul Pavel, că Hristos „a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, din­tre care cel dintâi sunt eu“. O­sândirea de sine şi luarea vi­nei, a ruşinii păcatului asupra noas­tră sunt semnele care vă­desc că dragostea lui Dum­nezeu şi-a început lucrarea în­lă­untrul nostru. Sfântul Pavel era primul dintre păcătoşi pentru că era cel dintâi în dra­gos­tea de Dumnezeu. În suflet, dra­­gostea de Dumnezeu se pre­fa­ce în lumină, şi din acel moment o­mul nu se mai compară cu se­me­­nii lui muritori, ci cu mă­sura dum­nezeiască, cu Chi­pul Dom­nu­lui nostru Iisus Hris­tos.

Pocăinţa - lucrarea la care sunt chemaţi toţi creştinii

Sfântul Ioan Scărarul zice că dacă trece o zi fără ca noi să plân­gem, această zi este pier­du­­tă pentru veşnicie. Iar Sfân­tul Simeon Noul Teolog spune ce­va asemănător, că dacă nu plân­gem în fiecare zi nu suntem vrednici să ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele lui Hris­tos, nici măcar în ziua de Paşti, în­să dacă plângem în fiecare zi, a­tunci putem să ne şi îm­păr­tă­şim în fiecare zi.

De fiecare dată când Dum­nezeu ne dă să plângem pentru pă­catele noastre, simţim cum veş­nicia se atinge de noi, sim­ţim o atingere a harului. Atunci ni se schimbă şi purtarea faţă de semenii noştri. Nu mai spu­nem asemenea lui Adam: „Fe­meia pe care Tu mi-ai dat-o, ea m-a ispitit şi m-a dus la pier­za­nie, pentru că Tu nu eşti un Dum­nezeu bun şi iubitor“. Ştim în­să că mai înainte de a cădea în păcatul neascultării, Adam o pri­vea pe Eva ca mădular din mă­dularele Lui, ca pe viaţa lui şi era plin de recunoştinţă faţă de Dumnezeu. Acelaşi lucru se pe­trece şi cu noi. Dacă nu plân­gem în fiecare zi, nu îl vom pri­vi pe fratele nostru ca pe viaţa noas­tră, aşa cum ne învaţă Sfân­tul Siluan, care zice că „fra­tele nostru este viaţa noas­tră“. Şi nu vom înceta să ne muş­căm şi să ne mâncăm unii pe alţii, până acolo încât vom a­jun­ge să ne nimicim unii pe al­ţii, după cum ne previne A­pos­to­lul Pavel. Însă dacă trăim în po­căinţă, vom afla „milostiviri­le îndurării“, ni se va lărgi ini­ma şi îi vom privi pe fraţii noş­tri cu milă, dorindu-le tot bi­ne­le, îi vom iubi şi îi vom purta în ini­ma noastră. 

(Fragment din con­fe­rinţa Zdrobirea inimii şi la­cri­mi­le - hrana sufletului, sus­ţi­nu­tă de părintele Zaharia Za­harou la Facultatea de Drept din Bu­cu­reşti, 2 noiembrie 2014)