Decembrie. Pregătiri istovitoare pentru împlinirea protocolului gastronomic, frenezia cumpărăturilor, urări de sezon deshidratate de înţelesuri. Un Crăciun travestit într-o industrie a simulacrelor, o sărbătorire cu semnificaţii diluate, o plonjare în consumism ca substitut de viaţă sufletească, o expatriere interioară.
Pe de altă parte, Crăciunul care ne invită la trezirea din somnolenţa lăuntrică. (Re)descoperim semnificaţii şi sensuri: minunea Întrupării – mai mare chiar decât miracolul Învierii: Dumnezeul cel necuprins şi nevăzut se face Om. Întruparea – revărsare a lui Dumnezeu în afara Lui Însuşi (Nicolae Cabasila). „Taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută” se descoperă acum prin Fecioara Maria.
Dumnezeu nu ne mântuie de la distanţă – trimiţând un ambasador pe pământ, ci coboară El Însuşi din slava cerească. Aici e miezul sărbătoririi Crăciunului. Dacă bunăoară protopărinţii noştri se înstrăinaseră de Izvorul Vieţii, acum Hristos (noul Adam) se face Om prin Fecioara Maria (noua Evă) ca să desfiinţeze asuprirea morţii cuibărite în ţesătura firii noastre şi ca să ne îndumnezeiască.
În acest sens, toată scena Întrupării e încărcată de semnificaţii: Bethleemul (în traducere – „Casa Pâinii”), îl primeşte pe Cel ce este Pâinea Vieţii. Hristos se naşte într-o iesle unde se adapă vitele preînchipuind că El însuşi a venit să ni se ofere ca Hrana cea spre fiinţă. Ieslea devine astfel altarul omenirii; prefigurare a Golgotei dar şi potir al Pâinii care se pogoară din cer spre a se frânge în Euharistie.
Dăruind un mieluşel Pruncului, păstorii anticipează prin gestul lor jertfa Mielului lui Dumnezeu pentru păcatele noastre. Magii cei învăţați, păstorind stelele cerului, sosesc să-I aducă lui Hristos aur – ca unui împărat, smirnă – ca unui profet şi tămâie – ca unui Mare Preot. Darurile acestea sunt totodată vocaţii pe care noi înşine suntem chemaţi să le întrupăm. Se cuvine să devenim împăraţi peste patimi, profeţi – vestindu-L pe Hristos contemporanilor, preoţi – trăind în spirit de jertfă pentru semenii noştri. Începând cu Naşterea Domnului, fiecare prunc care păşeşte pragul lumii e un împărat, profet şi preot în miniatură.
Din păcate pierdem adesea semnificaţia acestor lucruri şi ne surprindem apoi jefuiţi de bucuria sărbătorii. Se întâmplă aşa pentru că nu ştim să deosebim esenţialul de accesoriu. Nu-L mai considerăm pe Hristos subiectul principal al Crăciunului, ci preferăm să naştem sărbătoarea după propriile noastre viziuni înguste; ne ocupăm cetatea inimii cu oaspeţi zgomotoşi, silindu-l pe Hristos, asemeni locuitorilor din Bethleem, să se nască dincolo de noi, lângă noi şi nu întru noi.
Dacă până acum l-am imitat mai mult pe hangiul din Bethleem care nu l-a găzduit pe Hristos în casa lui pentru că nu mai avea loc şi, oricum, Iisus nu i-a părut o „afacere profitabilă”, s-ar cuveni pesemne ca anul acesta să semănăm păstorilor şi magilor. Ei l-au găsit pe Hristos pentru că Îl aşteptau cu inimi curate şi cu sufletele ciulite dincolo de zgomotele de fond ale timpului lor.
Dumnezeu se pregăteşte să ne colinde iarăşi fiinţele. Se apropie timpul ca Cerul să-L nască pe Hristos nu numai pentru noi ci şi întru noi. Îi vom deschide poarta împărăţiei cerurilor cea din lăuntrul nostru? De răspunsul fiecăruia în parte depinde cât de mult sau puţin ne vom împărtăşi din farmecul discret al Crăciunului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu