Dialog cu fiica parintelui Nicolae de la Valea Plopului

Frumoase si adevarate raspunsuri a dat Gabriela.
Sa-i dea Dumnezeu sanatate, bucurii si impliniri.
Articolul este preluat, dar il puteti citi si mai jos

Sanda Nicola în dialog de Paşte cu o fiică de preot şi soţie de teolog

“Jumătate din preoţia soţului o poartă preoteasa”

Gabriela Mavrichi este o tânără de 27 de ani care a înţeles devreme ce presupune vocaţia de preoteasă şi a îmbrăţişat-o fără reserve. Cunoaşte toate nuanţele unei “meserii” la care puţine femei s-ar înhăma, pentru că soţiile de preoţi trăiesc după o deontologie a lor care, nu odată, implică multe renunţări. O are drept exemplu pe mama ei, preoteasă, şi aşteaptă momentul în care soţul va începe să slujească.
Nu-mi amintesc de nicio prietenă din copilărie care, atunci când ne întrebam ce-o să fim când vom creşte mari, să răspundă: “eu vreau să mă fac preoteasă”. Cele mai multe dintre fete se visează doctoriţe, profesoare sau, mai nou, prezentatoare de televiziune. Şi totuşi, peste cinsprezece mii de femei din România au căpătat acest statut şi responsabilităţile ce derivă din acesta, prin căsătoria cu un teolog.


Gabriela Mavrichi este fiica preotului Nicolae Tănase, cel care a creat în Valea Screzii din judeţul Prahova, un asezământ pentru copiii pe care mamele consiliate de el au ales să nu-i avorteze ci să-i aducă pe lume şi să-i lase în grija Asociaţiei Pro Vita.
Gabriela a studiat limbi străine la Sibiu unde l-a cunoscut pe Ionuţ Mavrichi, student la teologie, pe care l-a luat de soţ imediat după absolvire. Fără să-şi fi propus asta, Gabriela calcă pe urmele mamei sale şi duce mai departe munca tatălui său.

- Ţi-ai dorit dintotdeauna să urmezi modelul mamei tale, preoteasă, şi să-ţi întemeiezi o familie cum e cea din care provii tu?

- Mi-am dorit întotdeauna o familie cu mulţi copii dar nu mi-am dorit neapărat să fiu preoteasă. Asta nu-i o hotărâre care-ţi vine într-un moment în care zici “gata, îmi place coliva, hai să mă fac preoteasă” sau ca să-ţi zică femeile “sărumâna”. Abia când te îndrăgosteşti de un teolog întrezăreşti posibilitatea. Apoi înveţi, te modelezi. În cazul meu a fost mai simplu pentru că o aveam pe mama drept exemplu. Ea l-a susţinut foarte mult pe tata în tot ce a făcut deşi poate că el şi-ar fi dorit şi mai mult. Tata ar fi vrut ca mama să renunţe la serviciu.

- Ce serviciu are mama ta?

- Educatoare. Pe lângă vocaţia de preoteasă, mama a avut şi o ambiţie profesională, ăsta nu-i un lucru rău.

- Ce presupune vocaţia de preoteasă?

- Înainte de toate, trebuie să faci toţi copiii pe care ţi-i dă Dumnezeu. Nu se pune problema reţinerii de la naştere. Trebuie să fii un model de virtute, de moralitate. Sunt canoane care spun că o virtuală preoteasă trebuie să fie fecioară când se mărită. Asta e cam delicat în ziua de azi.

- Eşti pregătită să ai oricât de mulţi copii îţi va dărui Dumnezeu?

- Asta da. Deocamdată am unul şi îmi doresc să vină şi alţii

- Ce privaţiuni implică statutul de preoteasă?

- Ca soţie a preotului, tu trebuie să duci o viaţă în conformitate cu ceea ce predică el. Dacă tu ieşi din cuvântul lui, atunci ce aşteptări să ai de la ceilalţi enoriaşi. Apoi, e foarte important să nu îl presezi cu solictări care să-l abată de la treburile lui şi să-l îndepărteze de la menirea lui.

- BOR are de gând să înterzică divorţul preoţilor. Tu ce părere ai? Practic dacă tu ai o toană şi nu mai vrei să fii soţia lui Ionuţ îi distrugi întreaga carieră.

- Cred că este bine că Biserica s-a ponunţat în sfârşit în privinţa divorţurilor la preoţi dar mai cred că se pune o presiune foarte mare pe tânărul teolog când se însoară. Adică el trebuie să ştie foarte bine ce fel de femeie îşi ia de soţie.

- Ce schimbă asta?

- Schimbă un pic dimensiunea sacrificiului…

- Nu simţi că ai fi într-o competiţie cu Dumnezeu pentru dragostea soţului tău? O competiţie pe care tu o pierzi, pentru că îndatoririle lui faţă de Biserică vor prima întotdeauna.

- Nu neapărat. Este o vorbă din popor care zice că jumătate din preoţia soţului o poartă preoteasa. Nu e o concurenţă. Te dăruieşti cuiva. Dacă o luăm ca pe o altă profesie, sigur că are deontologia ei. Faci ce trebuie să faci ca să îndeplineşti ce ţi se cere şi pentru ce te-ai dedicat. Statutul de preoteasă nu e o povară, e o dragoste pe care trebuie ţi-o asumi. Adică este dragostea pentru soţul tău şi a soţului tău pentru biserică. Implicit şi a ta pentru biserică. O fi prea mult?

- Eşti împotriva contracepţiei?

- Total împotrivă. Timpul nostru şi ştiinţa a progresat atât de mult încât rămâi uimit câte se mai pot face ca să te împotriveşti voinţei lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu a vrut să fii femeie, şi ca femeie să te măriţi şi să ai copii, cine eşti tu să spui nu?

- Femeia de azi îşi inventează propria viaţă şi lasă prea puţin “în voia Domnului”. Ea îşi duce viaţa încercând să atingă nişte obiective pe care ea singură şi le fixează. Copiii nu mai vin pe lume în mod surprinzător ci programat de mamă, în funcţie de propriul plan de viaţă. Cum vezi tu toate astea?

- Când îţi faci tu asemenea planuri şi proiecţii despre tine, există posibilitatea ca, la un moment dat, Dumnezeu să intervină şi nu pe placul tău. El intervine spre binele tău sigur dar nu şi pe placul tău. De ce ar trebui să fie neapărat doi copii. De ce nu trei? Sau poate că tu îţi propui să ai doi copii şi, Doamne fereşte, nu poţi să ai. Şi planul tău se dă peste cap. Adică proiecţia din capul tău ar trebui să se limiteze la altfel de dorinţe.

- Din ce în ce mai multe femei tinere sunt infertile, şi când se hotărăsc în sfârşit să aibă un copil, nu mai pot. De ce crezi că se întâmplă asta?

- Poate fi o consecinţă a faptului că atunci când Dumnezeu a vrut să-ţi dăruiască, tu ai făcut tot ce ţi-a stat în putere să te împotriveşti prin contracepţie. Când Dumnezeu a dorit pentru tine să fii mamă şi soţie, tu ai găsit că e mai important să faci carieră şi să câştigi mulţi bani decât să alăptezi şi să schimbi scutece. Mai e desigur si stresul la care femeia modernă se supune. Nu ne mai hrănim cum trebuie, nu ne mai pregătim organisnul pentru o sarcină. Ne preocupă doar să arătăm cât mai bine. Condiţia de femeie presupune să fii, înainte de toate, soţie şi mamă…

- Într-o epocă în care femeia e din ce în ce mai emancipată, puţine se mai mulţumesc să mai fie doar soţii şi mame. Multe femei muncesc azi mai mult decât soţul, câştigă mai bine decât el, asta a modificat raporturile dintre ei.

- Da. Revoluţia sexuală şi feminismul au învins şi au început să-şi arate deja roadele. Nu toate sunt sănătoase. Un prim efect este o populaţie foarte îmbătrânită în vestul Europei dovadă că atunci când creşte nivelul de trai, nu creşte şi natalitatea, aşa cum ar fi de aşteptat.

- Tu ai o ambiţie profesională?

- Da, o urmez pe mama şi în acest exemplu. M-am pregătit pentru meseria de traducător şi aş vrea să traduc cărţi religioase. Însă deocamdată, atât eu cât şi soţul meu ne străduim să continuăm munca pe care a început-o tatăl meu aici, la PRO VITA. Încercăm să oferim tinerelor care consideră că nu-şi permit să aibă un copil, fie din motive financiare, fie de teama părinţilor, o alternativă la avort. Le convingem să păstreze sarcina, să aducă pe lume copilul şi să-l lase în grija noastră. Iar dacă la un moment dat lucrurile se schimbă în viaţa ei, se poate întoarce după copil.

- Altfel spus, daţi unei tinere femei şansa să-i vină mintea la cap …

- …si să îndrepte o greşeală din tinereţe. Încercăm să apărăm dreptul la viaţă al copiilor nenăscuţi iar pe mame le sprijinim în aşa fel încât să nu fie nevoie să săvârşească cel mai mare păcat, sa-şi ucidă pruncii.

- Câţi copii au fos salvaţi de la avort de PRO VITA până acum?

- Din 1994 până acum, peste o mie de suflete. Cea mai mare are acum 19 ani, i-am făcut zestre pentru căsătorie şi ne lăudăm că avem deja şi primul student. Un băiat care a intrat la facultatea de geodezie. Meritul n-aş spune că este numai al familiei noastre, ci mai degrabă al enoriaşilor din sat pentru că tata n-ar fi putut face niciodată atâta fără oameni care să-l susţină. Mulţi copii au fost daţi în plasament în sat şi oamenii îi tratează pe copiii de la Asociaţia Pro Vita ca pe copiii lor.

- Câte mame s-au întors după copiii lor când le-a venit mintea la cap?

- Câteva sute.

- Cum se comportă atunci când vin, vă arată recunoştinţa lor?

- Sigur că da. Sunt momente emoţionante în care se reuneşte o familie, mama îşi ţine copilul în braţe şi e fericită că i se mai acordă o şansă.

- Ce se întâmplă cu cei după care nu se întoarce nimeni?

- Îşi găsesc aici familia, alături de ceilalţi, de noi şi de oamenii din sat, cresc, iar atunci când se însoară fetelor le facem zestre iar băieţilor încercăm să le facem case.

- Rămân în zonă?

- Da, cei mai mulţi.

- Din ce bani trăieşte Asociaţia Pro Vita?

- Din donaţii. Oameni cu stare care ne ajută cu bani ca să mai construim câte ceva. Aşa am ridicat toate casele, dispensarul, biblioteca şi bisericuţa copiilor. Iar ajutorul de bază vine de la credincioşii de rând care aud despre noi din presă, la predică, din vorbă în vorbă… De la ei primim alimentele pentru hrana zilnică, vin la sfârşit de săptămână cu ulei, cartofi, fructe, ce poate şi vrea să doneze fiecare.

- V-aţi îngrijorat vreodată că săptămâna viitoare nu mai vine nimeni să vă ajute?

- Mereu există stresul ăsta. Mai puţin acum, de Paşti, şi la Crăciun. Acum avem din abundenţă şi împărţim adesea şi oamenilor din sat pentru că e păcat să se priseze alimentele. Dar în restul anului ne e foarte greu să hrănim zilnic două sute de copii în creştere.

- Ai studiat limbi moderne aplicate la Sibiu. Ai trăit viaţa de student, în cămin, cu sesiune grea şi chefuri deopotrivă?

- Nu chiar… Am trăit viaţa de student intens, eram fericită pentru că l-am cunoscut pe soţul meu, eram prieteni şi petreceam mult timp împreună. Însă noi mergeam la cinema, în excursii la mânăstiri, nu ieşeam prin cluburi.

- Viaţa de cămin aduce cu ea toată gama de ispite posibile, de la beţii, parteneri multipli, până la consum de droguri uneori. Tu cum ai reuşit să te ţii departe de toate lucrurile rele, de “anturaj”?

- Am nimerit şi în anturaj dar nu pot spune că am făcut eforturi să mă integrez sau că anturajul a pus presiune pe mine să mă corupă. Faptul că eu nu fumam, nu ieşeam în discoteci, nu mă îmbrăcam foarte “la modă” a făcut să fiu dată un pic la o parte. Ţin minte că la şcoală rămâneam mereu singură cu o fată protestantă în sala de curs. Restul erau la fumoar sau prin baruri. (râde) Am căutat să-mi fac prieteni la teologie, cu care să merg la capelă, şi n-am râvnit niciodată la viaţa “cealaltă”. M-am întrebat adesea cum ar fi, am fost să văd cum e într-o discotecă dar nu mi-am dorit niciodată un alt stil de viaţă.

- N-am înţeles niciodată de ce un păcat să dansezi?

- Sfinţii părinţi îl consideră un păcat pentru că dansul duce la mişcări lascive şi induce bărbatul în tentaţie….

- Deci discoteca e loc al pierzaniei?

- Nu discoteca în sine trebuie demonizată. Problema e că acolo totul converge spre sex. De la ritm, vestimentaţie, siluete, alcool. Totul converge spre un exces al simţurilor. Dacă tu crezi că te poţi controla, şi că nu e vreun pericol să cedezi, nu este neapărat o problemă. Dansul are ceva sacru în el. Spre exemplu, la cununie şi la hirotonie, se intră într-un dans la care participă şi sacerdotul. Adică există şi valenţe sacre ale dansului, numai că există şi valenţe desacralizate total.

- Îţi mulţumesc mult, Gabriela, pentru discuţia asta. Şi-ţi urez un Paşte Fericit în mijlocul copiilor de care aveţi grijă la Pro Vita!

- Multumesc! Paşte Fericit şi ţie! Şi sper să ne mai întâlnim. Dumnezeu nu vrea de la noi toţi, şi preoţi şi preotese, să fim nişte baticoşi, retraşi, cocoţaţi într-un vârf de munte cu relaţii exclusive în mediile creştine. (râde) Dumnezeu vrea să ne bucurăm de viaţă, binecuvântează asta, avem libertatea să facem tot ceea ce ne dorim. Însă nu tot ceea ce facem ne şi foloseşte.

Cu drag,

Liliana