joi, 13 iunie 2013

Invitatie...

     Invitație la vals

    Voiesc să încep o poveste, povestea basmului nostru; basmul tinereții. Vă includ și pe voi, cititorii mei. Poate ne vom împrieteni. Nădăjduiesc să fie un basm al Tinereții fără bătrânețe și...al vieții fără de moarte. Suntem tineri. Vom rămâne așa? Nemuritori? Da, pentru că visăm fiecare la ce este mai bun și mai frumos pentru noi.
   Deocamdată ne orânduim visele în gânduri doar de noi știute, vise decupate din inimile noastre. Alteori le asezăm în slove. E clar că vrem să facem fiecare ceva frumos cu viața noastră și că nu ne mulțumim cu puțin. Îmi vine câteodată să-i invit pe toți tinerii la vals. Viața poate fi un dans frumos.
    Ce voi încerca să vă spun nu va fi chiar ca la carte, dar nădajduiesc că veți înțelege. Pentru mine oricum...este un exercițiu de curaj. Veți găsi poate aici unele lucruri pierdute cândva pe un trotuar după expresia unui prieten de familie ce mi-a scris nu de mult o scrisoare. Veți găsi poate puterea de a vă opri din iureș pentru a le recupera și a le da atenția ce li se cuvine. Iată mai jos un fragment din scrisoare pentru a ne înțelege mai bine.
     Timpul îngrămădește zilele una în alta parcă speriat că n-or să încapă toate, iar noi oamenii încercând să ținem pasul, alergăm pierzând căciula, sărindu-ne lucrurile de prin traiste și rostogolindu-se în urma noastră împreună cu amintirile. Ne înghesuim în autobuzul timpului ca navetiștii din epoca lui Ceaușescu, mulți agățați pe scară ciorchine, încordați, cu hainele boțite și venele de la gât umflate. Nu vrem să pierdem autobuzul timpului nostru. Ne este frică să rămânem pe trotuar, în afara timpului. Încercăm să ne consolăm cu gândul că va fi bine și că ce-am pierdut, amintirile, le vom declara la biroul de amintiri pierdute. Cine știe? Poate le va găsi cineva. Dacă nu...asta e. Să rămână acolo pe trotuar în veșnicie.
     Odată și odată va veni clipa când nu ne vom mai putea urca în autobuzul cel grăbit și vom rămâne și noi în afara lui. Atunci, în afara timpului vom avea tihna să luăm fiecare amintire-n parte, s-o scuturăm de praf, s-o analizăm, s-o privim pe îndelete. Atunci vom înțelege că ar fi fost mai bine să lucrăm altfel amintirile. Ar fi trebuit să le împodobim mai mult, să le șlefuim mai atent, să punem în ele mai multă lumină.
     Invitația mea la vals este de fapt un îndemn la a construi amintiri frumoase. Amintiri pentru toată viața și pentru veșnicie...O invitație pentru tinerii din Orașul de pe malul Mării...Orașul zărilor deschise. Dansatorii sunt invitați să intre în scenă....Să părăsească colțurile întunecoase ale sălii și să vină la lumină, spre centru. Aici, în mijloc, vom fi văzuți de toți dar îi vom și vedea pe toți. Cei care încă nu știu să valseze vor învăța-ntr-o clipă. Să nu vă fie frică!
      De curând la școala unde învăț, o doamnă impresionată de numărul mare al tinerilor din sală, dorind să ne surprindă, sau să ne capteze mai întâi atenția cu ceva diferit, ne-a întrebat:
     - Știți cumva cât de mulți bani poate câștiga un puști de vârsta voastră?
      Fiecare și-a dat cu părerea după cum a crezut. Unii au spus sume mari, alții sume mici. După un timp, un băiat a adus în conversație ceva nou. Convins de faptul că în spatele unei minți de antreprenor sau de manager se poate găsi și un suflet de poet, a schimbat registrul aducând o altă culoare dezbaterii. A îndrăznit:
        - Eu nu știu cât de mulți bani pot să câștig, dar știu câte vise fără bani pot să am și chiar să le pun în practică.
       Deodată, câmpul de discuție menit tinerilor economiști s-a deschis spre un orizont mult mai larg, al idealurilor. Din una-n-alta tinerii au început să spună ce vor să realizeze, nu...câți bani pot să câștige.
        -"Eu vreau să devin medic, să salvez oameni, a spus cineva”; ”eu vreau să lucrez la National Geografic, a spus altul”; ”eu judecător...să fac dreptate”, eu „om” a spus altcineva glumind serios.
       Auzind acestea mi-am zis că doresc și eu să fac ceva. Să îndrăznesc spre ceva ce sufletul meu simte. Adevărul este că nu prea îndrăznim să arătăm în întregime frumosul sufletului nostru. Ne este frică să nu se râdă de noi, să nu picăm în ridicol. Astfel ceea ce este frumos, ideile care ar putea să ne scoată din blazare și rutină...mor ca și copiii nenăscuți.
        Cum să facem? Hai să începem ceva împreună! Cu voi vorbesc. Știu că banii pot înlesni mult unele lucruri, dar Dumnezeu le-a dat tinerilor, sunt sigură, posibilitatea de a-și înfrumuseța timpul acesta și a face lucruri faine cu puțini bani. Aceasta este tinerețea. Energie, entuziasm și poate și puțină...nebunie. Să reciți o poezie unui om descurajat, poezie pe care ai citit-o la gazeta din stație în așteptarea autobuzului și să îl faci să zâmbească? Nu costă nimic. Să cunoști toată Dobrogea într-o vară, călătorind cu bicicletele, costă ceva...dar nu prea mult. Să organizezi un cerc de literatură și să-ți publici „capodoperele” pe unde se poate...e o provocare și ea. Să descoperi câteva familii necăjite și să-i ajuți pe copiii lor...nu-i o mare scofală, dar cred că poate fi o mare bucurie pentru ei. Sunt sigură că aveți și voi idei. Poate mult mai bune și mai inspirate ca ale mele.
          Să îndrăznim să dansăm în lumea asta. Să fim o adiere binefăcătoare...odihnă și bucurie pentru ai noștri. Tinerețea este o binecuvântare. Este vârsta în care poți să dai mai mult din ceea ce ești decât din ceea ce ai.
         Ne va lua și pe noi autobuzul. Este greu să scapi de el. Avem însă timpul necesar să învățăm libertatea. Vom avea nevoie de ea. Vom dobândi curajul și știința de a opri măgăoaia sau măcar de a-i deschide fereastra, din când în când.
        Dar...să nu reducem libertatea la sexualitate. Ar fi prea trist și prea puțin. Libertatea înseamnă creativitate, înseamnă curajul de a ținti departe, de a cunoaște cât mai multe, de a te realiza ca persoană, de a realiza ceea ce părinții noștri, liceeni în epoca lui Ceaușescu, nu aveau libertatea să facă. Altfel...ce sens are libertatea dacă nu ne diferențiem de celelalte regnuri despre care am învățat la zoologie?
       Aflându-ne adesea în autobuzul fugar, agitați, avem impresia că facem ceva. Da...fugim, și de multe ori...cam atât? Carieră, concurență, bani, așa zise distracții, carieră, concurență, bani...Brrrr! Cineva spunea: să avem grijă că nu cumva tot alergând să rezolvăm lucrurile urgente ale vieții să uităm de lucrurile esențiale. Nu mai avem timp de prieteni, nu mai știm să privim nici în adâncurile sufletului, nici stelele din înaltul cerului... Oare asta înseamnă să fii tânăr, să te agiți în neștire, fără repere, alergat parcă de duhuri nevăzute? Eu nu cred, sau nu vreau să cred asta.
        De curând am avut ocazia sa vizitez Orașul Luminilor. Știm cu toții câte ceva despre Turnul Eiffel, despre Luvru sau despre Catedrala Notre Dame. Vă voi spune că în capitala Franței sunt și catacombe. Poți prinde avânt de viață și dintr-o subterană...din Catacombele Parisului. Tunelele lungi și sumbre, pe mai multe nivele au adunat începând cu secolul VI milioane de trupuri. Aici a fost pentru veacuri cimitirul orașului. Pe stânga și pe dreapta oase ordonate...Șase milioane de schelete... Șase milioane de oameni.
Străbătând galeriile am auzit parcă o soaptă; sau poate a fost doar un gând.
          -„Toți aceștia au fost cândva vii. Au avut o mamă, au avut prieteni, unii au avut și ei copii. Printre ei au fost bogați și săraci, demnitari, militari sau simpli agricultori, învățați și analfabeți. Au privit cerul, florile...au simțit vântul...Le-a fost frig...Au râs și au plâns”.
        - Și acum? Acum nu mai pot face nimic? Nu mai pot. Sunt într-o lungă așteptare.Acum...e timpul nostru. Suntem pe scenă. Trăim și jucăm. Jucăm rolul vieții noastre. Reflectoarele Cerului sunt peste noi. Putem încă să facem ceva.
         Deci? Alegem să mai treacă și luna aceasta ca să vină vacanța să dormim mai mult? Apoi să vină școala...că ne-am cam plictisit? Sau...acceptăm dansul? A aștepta așa fără să faci nimic, spunea cineva, este ca și cum ai fi în ante-camera morții. Stai prin zonă să-ți vină rândul.
          Eu stiu că avem fiecare ceva de spus. Avem fiecare cel puțin un talent, un dar de la Dumnezeu. Putem transforma fiecare dar în împlinire! Dansând ne vom descoperi darurile împreună. Dansul te scoate din umbră și din inerție. Altfel se vede viața din mișcare. Piruetele îți oferă o perspectivă mai largă a vieții. Respirația este mai profundă. Ai sentimentul că începi să trăiești cu adevărat. Rămâne să îl întrebăm și pe Dumnezeu dacă visele noastre respectă vreo coregrafie și dacă nu, să ne învețe El una și...la treabă! Să câștigăm timpul căci și timpul este un dar cum este și tinerețea. Da... Și acum ce mai stăm?! Aștept cu speranță gândurile voastre. Să construim amintiri de lumină.


Andreea Blaga, clasa a X-a,
adresa la care astept gandurile voastre: scrisoarespremare@yahoo.ro



6 comentarii:

  1. Draga Andreea, minunata invitatie la vals!!!
    Felicitarile mele pentru fiecare cuvintel ales cu grija din cutia cu litere. Pe mine una m-ai impresionat!!!!
    Va doresc voua celor tineri sa valsati pe aripile timpului construind amintiri mult mai frumoase decat noi...noi, cei care nu am stiut sa conducem valsul defiecare data...
    Iti multumesc!

    RăspundețiȘtergere
  2. Andreea, felicitari pentru aceasta postare plina de elan si viata!Sper ca tot ce ti-ai pus iti gand sa prinda contur!

    RăspundețiȘtergere
  3. Andreea, mi se bucură sufletul citind ce-ai scris, aflând ce gânduri te-nsufleţesc.
    Fie ca altoiul de har ceresc să crească minunat şi bogat-roditor în sufletul tău!
    Hristos S-a înălţat!

    Liliana, o îmbrăţişare mare!

    RăspundețiȘtergere
  4. Foarte frumos!
    Ma bucur ca am reusit si eu sa citesc invitatia Andreei, care e cat se poate de originala si atat de sincera si de frumoasa! As vrea sa sar si eu pe scena ei, cu valsul ei si sa stergem impreuna lacrimile de pe obrajii tuturor copiilor!!!
    Doamne ajuta!

    RăspundețiȘtergere

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Postări populare